De fiecare dată când vă spun ceva acilea pe blog, o fac din experiența mea, din cucuiele pe care le-am trecut pe răbojul frunții de fiecare dată când m-am lovit de câte o ușă sau de alta. Mi se pare cel mai fair mod de a vă spune ce am învățat eu de când mă joc serios în online. Și așa o să fac și de acum înainte.
Astăzi am vrea să discutăm despre niște praguri. Pe care, zic eu, toți trebuie să ni le setăm și de la care să nu ne mai mișcăm nici un milimetru. Din respect pentru noi înșine, căci acesta este cel mai important motiv dintre toate. Pentru că a îți seta un standard, o limtă, un prag și a-l respecta cu strictețe înseamnă că te respecți pe tine însuți. Și că, pe termen lung, îți creezi o conduită care, deși nu ți se pare acum, în timp va avea efecte formidabile pentru mentalul tău, dar, mai ales, pentru ceea ce cred alții despre tine și, pe cale de consecință, cum relaționează ei cu tine. E greu, sigur că da, căci a-ți seta pragurile de care vorbeam este una din cele mai dificile taskuri pe care le ai în gestionarea propriei vieți. Dar, la urma urmei, dacă ar fi ușor, ar face-o toată lumea, nu e așa? :)
Unul din pragurile sub care mi-am promis să nu mai cobor este cel al limbajului. Mai precis, ca să vorbim cât de cât mai aplicat, deși sunt un miștocar, deși ironia mea doare teribil uneori, totuși, că aici vreau să ajung, nu jignesc. Pentru că, apropo de prag, eu consider că în momentul când ne jignim unii pe alții dialogul sucombă brusc și irevocabil. Putem să discutăm în contradictoriu, să ne certăm jdemii de ani, dar să o facem în limita decenței. Pentru că, vedeți voi, în momentul în care tu îți începi dialogul cu mine folosind expresii gen ”ești penibil” sau ”mizeria ta”, îmi permiți să nu mai am ce povesti cu tine. Căci, firește, tu nu vrei cu adevărat să discuți, să porți un dialog, ci ai nevoie doar de niște sparing partners cu care, în lipsă de altceva mai bun de făcut, să te împulăiești. Activitate pe care, oricât de intensă și de atractivă ar fi, cu masiv regret îți spun că nu mă (mai, recunosc…) pasionează.
Tentația de a jigni înapoi este teribilă. Și de înțeles. Căci trăim într-o lume stresantă și sub niște vremuri apăsătoare. Așa că, de multe ori, resimțim schimbul de împulăieli ca pe o formă perversă și nemernică de catharsis. Când, de fapt, nu este decât o consecință a faptului că suntem mult mai slabi decât am vrea să fim.
7 thoughts on “Despre praguri. În online și în viață”
Niciodată nu mi-a plăcut să jignesc pe cineva. Chiar în această vară lucrez part-time la o casă de copii care (apropo de tema articolului) înjură ca pe câmp. Încerc să îi dezvăț dar e greu. De cele mai multe ori le spun că o să le permit să înjure sau să vorbească urât atunci când o să fac și eu asta în preajma lor. Exact așa sunt și în online. Atunci când eu o să încep să înjur în stânga și în dreapta mă aștept să mi se răspundă sau să mi se vorbească la fel.
Vezi tu, asta cu jignirea e cu… „depinde” ca sa te citez chiar pe tine. De exemplu gluma de ieri (aia cu 400 de euro) altul poate o considera o jignire foarte profunda. Am intalnit oameni care au sarit in sus la prima gluma poate nici macar deplasata. In extrema opusa, stim noi un blogger la Craiova care cred ca nu a descoperit macar cuvantul jignire ca trec toate pe langa el fara sa aiba vreo treaba.
aici de pinde e oameni Chinezule,ca sunt unii ca si daca le faci o gluma sau vorbesti mai ironic ei deja incep sa se supere si sa te injure si sa se ia la cearta,cu multi nu poti purta o discutie ,chiar daca e ea contradictorie..oamenii respectivi mai bine ii lasi in lumea lor si nu te strofoci sa te certi cu ei si sa le explici frumos ca nu merita,ei si asa o sa injure si o sa jigneasca..
E greu de ajuns cu adevarat la pragul asta, adica sa poti sa zambesti usor cand altu te injura, nu sa te abtii, sa tii in tine, ca nici asta nu e sanatos! Abia atunci, cand vom avea o comunitate de astfel de oameni, putem spune ca intram in randul lumii.
In online foarte rar mi se intampla sa injur. Cred ca am patit o singura data de cand am blogul. In offline incerc sa port discutia cat se poate de calm. Nu totdeauna imi iese si atunci mai scap cate un porumbel…
Respectul fata de persoana e o marca a culturii. Nu se poate una fara alta. Auzeam pe cineva spunand ca bloggerii sunt ca motociclistii, in ceea ce priveste relatiile. Numic mai fals, din ce vad eu…
Mersi
Eu nu prea inteleg de ce ar trebui sa te injuri cu cineva pe blog. Daca isi arata latura idioata, ai posibilitatea de „delete”. Nu „vad” o injuratura mai a dracului decat „delete” – este precum trimiterea in neant, precum mioriticul nostru „du-te-n ma-ta”. Iar pentru „purificare” totala merge si o serie „mitraliata”, de unul singur, in fata computerului – „uite bai ce muhaia” in varianta porcoasa. Si nimeni nu aude, nimeni nu vede. Iar cine trebuie sa inteleaga, intelege. Cine nu intelege … merita sa iti pierzi timul cu asa ceva ?
Poate ca ar fi cazul unei derogari … miiiica, dar foarte importanta. Cand comentezi idiotenia lui X (nu spui tzine… persoana insemnata, nu „blogger amarat”) poti sa scapi (cum zice @roscabgdn) un porumbel ? Sau mai bine o cioara ? Nu, cioara nu, dar macar un porumbel ? In semn de pace … nu de altceva.