Later edit: Am pus mai jos și cele două filme pe care vă rog să vă faceți timp să le vizionați. Veți înțelege mai apoi de ce v-am rugat asta. Mulțumesc.

Ar fi trebuit să scriu această postare de vreo câteva zile. Dar nu am putut. Pentru că eram tot pe fugă, într-un fel de concediu activ, ca să zic așa, și așa ceva nu se scrie pe fugă. Nicidecum. Așa că am preferat să aștept până să mă întorc, să stau un pic liniștit și să îmi adun gândurile. Și amintirile :)

Am primit un mail în care mi se spunea despre excelentul program lansat de World Vision România. Vă invit să vă rupeți câteva minute din timpul vostru și să citiți niște lucruri cutremurătoare pe care le găsiți acolo…

Când am văzut despre ce este vorba, am știut că nu am cum să stau deoparte. Că m-aș fi certat singur multă vreme de acum înainte dacă aș fi stat deoparte. Așa că m-am alăturat și eu jocului serios pe care ni l-au propus cei de la Rogalski Grigoriu și anume să scriem despre prima noastră amintire.

Prima mea amintire… Am două :) Undeva pe la 3 ani. Mi s-a spus mai apoi că aveam 3 ani pe atunci, de aceea știu să vă spun asta. Și amândouă mi-au rămas în memorie. Din pricini pe care nu încerc să le deslușesc. Căci, la urma urmei, nu văd ce rost ar avea :)

Prima amintire: era vară, la Târgu Lăpuș, mă jucam în curte la bunici. Tata mă alergase prin toată curtea cu o minge roșie cu buline albe. Sau invers, albă cu buline roșii :)) Bunica tocmai scosese o găleată de apă rece din fântână și, pentru o strigase cineva la poartă, a lăsat găleata jos, lângă fântână. Tata a intrat până în casă iar eu, topit de căldură și mistuit de sete, m-am repezit la găleata cu apă rece și proaspătă și m-am afundat în ea. Simt și acum senzația aceea extraordinară de potolire a setei, de parcă apa îmi trecea prin fiecare celulă a corpului și îmi răcorea sufletul… Poate că de aia sunt și mare amator de bere, caut mereu și mereu acea sezație unică din copilărie :)) Bine, e drept că după aia am făcut o răceală de aia cu antibiotice și stat în spital, dar no, pe aia nu mi-o mai amintesc :D

A doua amintire: un cocoș. Tot la bunici la Târgu Lăpuș. Mi se părea cel mai mare cocoș din lume. El era cocoșul din poveștile copilăriei, pentru mine nu mai exista alt cocoș. Mi-l amintesc cum pășea țanțoș patrulând prin curtea mare a bunicilor și cum se repezea la noi, copiii, dacă îndrăzneam să ne apropiem de locul în care erau găinile lui, ale jupânului. Ne era o frică de el… Într-o zi, cum stăteam io și mă jucam pe o grămadă de nisip cu soldații ăia de îi găseam cu greu prin magazinele comuniste, văd cu coada ochiului o umbră ce vine peste curte și se îndreaptă în viteză spre locul unde erau găinile. Uliul, căci un uliu era, a prins în gheare un pui de ăla mai mărișor și când să se înalțe hop cocoșul nostru teribil a sărit la atac. Am urmărit cu pumnii încleștați strâns lupta de câteva secunde (cred că atât o fi durat, deși mie mi s-a părut juma de ora :D) între cocoșul cel nebun și uliu. A câștigat nebunul, vă dați seama și uliul s-a retras înfrânt :) Acum, cu mintea adultului, știu că atunci am învățat o extraordinară lecție de viață despre familie. Pe care o aplic zi de zi și cu care o să rămân toată viața :)

Vă invit și pe voi să vă aduceți aminte de prima amintire din copilărie. Și, dacă tot o faceți, să ziceți și despre ceea ce încearcă să facă World Vision România pentru copiii de la sate. Puteți prelua această leapșă la liber. Eu aș vrea să o dau mai departe următorilor: Sorin Grumăzescu, Marian Hurducaș, Ruxa și Nina :)