Acuma, ca să o zic pe aia dreaptă, nu prea sunt eu mare fan de scriituri de astea fantastico-depresive, unde din două în doua pagini autorul își plânge de milă pe umărul personajului și vițeversa, dar no, ce să fac, le mai citesc pentru că așa mă gândesc că e bine, să îmi lărgesc orizontul :D
Așa și cu ”Următoarea poveste” de Cees Nooteboom. Care e o nebunie de aia de amintiri întrepătrunse cu visele și cu (vag mi se pare că așa e) nește crâmpeie de realitate, care se termină, cum altfel, cum cioc, cioc la poarta raiului, dar într-un mod de ăla halucinant, mă rog, așa cum se scriu cărțile astea, ce să mai zic…
Redau mai jos un pasaj din carte, dar doar pentru a vă oferi o mostră de modul în care scrie autorul, căci ceea ce vedeți mai jos are prea mică importanță pentru ce se întâmplă, de fapt, în carte. Dar tocmai de aia vă dau citatul, ca să înțelegeți ce am simțit și eu citind cartea, adică o confunzie oarecum plăcută, dar nicidecum suficientă…
Povestește un popă: ”Mi se făcea rău de îndată ce pășeam în catedrală, după ce ieșeam din sacristie. Aveam senzația că sunt o cârpă întinsă pe jos pe care cei care veneau o foloseau ca să își curețe viețile. Dumneavoastră nu știți de ce sunt în stare oamenii. Și nici nu le-ați văzut vreodată chipurile atât de aproape, ipocrizia, desfrâul, paturile lor puturoase, lăcomia de bani. Și veneau mereu, și eram mereu silit să le șterg păcatele. Dar astfel accepți o complicitate oribilă, devenind o parte a acelei relații pe care ei nu au fost în stare să o curme, o parte a hidoșeniei caracterelor lor. Am fugit, m-am dus la mănăstire. Nu mai suportam vocile omenești decât atunci când le auzeam cântând”.