Și în timp ce citeam eu ”Micile ironii ale vieții”, colecția de povestiri scrise de Thomas Hardy, mi-am dat seama (asta ca sp vedeți cum funcționează uneori neuronul propriu și personal) că mare parte din atracția pe care o simțim față de scriitura clasică englezească este că acolo nu se vorbește despre sex. Dar deloc, deloc. Despre actul în sine vorbesc. Se nasc copii prin cărți, dar apar așa, ca din spatele șurii, nu pe calea naturală și iubărească a transpirării animalice cu care, de altfel, ne suntem datori :D

Așa și cu povestirile lui Hardy, pe care eu le consider mai mult niște documentare artistice, căci ne trimit înapoi în timp, cale de mai bine de 150 de ani, într-o lume la care ne uităm cu curiozitate, cu oameni ciudați și care funcționează pe alte principii sociale decât funcționăm noi astăzi, cu obiceiuri, tabieturi, uzuanțe și alte de astea care nu mai există de mult, deci, tocmai de aceea, atractive. Eu unul sunt mare fan de lecturi de astea clasice din când în când. Mi se pare că sunt niște markere pe care, chiar dacă nu ne declarăm fani de ele, măcar să le respectăm și să învățăm ce este de învățat din ele.

Încă ceva, dacă tot ziceam de faza cu absența programatică a menționărilor la sex. Pe invers, adică este prezentă tot din două în două pagini, este ”scrisoarea”. Căci atunci se scriu scrisori. Și chiar se scriau cărți pe baza acestor scrisori. Știu că e cam ciudat să trec scrisoarea la curiozități din alt secol, dar dacă vă gândiți când ați scris ultima dată o scrisoare, atunci nu o să vi se mai pară așa de ciudat….