Citind cartea Monicăi Ramirez (de fapt o cărțulie, un fel de mic ghid) ”Cum se scrie un best-seller”, mi-am dat seama de încă o diferență majoră între noi și ceilalți. Pentru că noi, atunci când ne gândim la scris cărți, avem în minte un scriitor pătruns de gânduri adânci, care lasă inspirația (divină sau nu) să îi curgă prin toți porii și să îi dicteze din interior ce să aștearnă pe foaie, adică, mai pe scurt, la noi actul de a scrie este perceput ca pe ceva exotic, ca să zic așa.

La ei, la ceilalți, inclusiv scrisul de roman are niște reguli, sau, mă rog, hai să nu le zic reguli, ci recomandări. În care ți se spune cum trebuie să construiești subiectul, cum să îți faci personajele, ba chiar și cum să folosești punctele de suspensie. Adică, pentru noi, românii exotici și spirituali, parcă stilul ăsta de a învăța să scrii romane scoate toată poezia din actul de creație, ce mama dracului…

Sigur că, văzut așa de la distanță, noi, românii, suntem adevărații scriitori, pătrunși de importanța misiunii de a scrie și așteptând iluminarea internă relevată ontologic, nu ceilalți, americanii spre exemplu, care se ocupă cu trucuri de astea lumești și transformă purul act al creației într-o știință.

Numai că, vedeți voi, noi, românii artiști, nu am mai dat în domeniul literar de nu știu când ceva care să rupă gura târgului, în vreme ce ceilalți rulează fin. Sigur, e vorba de marketing și de bani investiți and shit. Așa este, aveți dreptate. Și totuși…