Din start vă spun că am citit doar 3 cărți scrise de Gellu Naum: cele două senzaționale cărți cu Apollodor (de referință, după capul meu) și cartea despre care vă povestesc mai jos, ”Zenobia”. Dar a fost destul să îmi intre direct la suflet și să îmi propun să îl studiez serios. Pentru că orice autor care scrie într-un registru atât de diferit atât de bine merită întregul meu respect. Ca să nu vă mai zic că a jucat rugby la viața lui, așa că respectul meu pentru el crește corespunzător :)

”Zenobia” e o nebunie de carte. În care intri într-un univers pe care nu îl înțelegi, dar din care nu vrei să pleci. Pentru că te lovește o lume întoarsă pe dos, întoarsă în sine, aruncată peste tine, din care nu poți să scapi, de care ești prea fascinat să te desparți. Și constați cu imensă surpriză (dar și cu o anumită durere teribilă în creștet) că te regăsești brusc printre anumite personaje din carte, pentru ca apoi să te pierzi printre altele. Îl asculți pe Gellu Naum cum își rostește povestea cu aceeași sfială pe care o simți atunci când îți vorbesc niște nebuni geniali, conștient de faptul că nebunia lor e un pic și a ta și că ceea ce faci ascultându-i este doar un gest de a nu încerca mai mult să îi înțelegi…

”Zenobia” e o carte care nu îți place. Nu are cum să îți placă. Dar care te bulversează, care te întoarce pe dos. Este, dacă vreți, pentru conștiință ca un atibiotic: ucide ceva pentru a te face sănătos. Întorci ultima pagină a cărții răsuflând ușurat că s-a terminat, dar îndurerat nu că a trebuit să treci printr-o astfel de experiență, ci pentru că știi că nu o vei mai repeta niciodată…