Mi-am adus aminte de copilăria mea după ce am citit articolul Selmei Yusuf din Dilema Veche. Și m-am decis să scriu această postare după ce am citit ce a scris Mircea Meșter. Pentru că ambii au, în esență dreptate. Mai ales dacă, așa cum fac eu mai jos, trec cele citite la ei prin amintirile care îmi sunt atât de dragi.
Când eram copil, lumea nu știa atât de multe legate de pericolele la care este expus un prunc. Deci, absolut firesc, nici nu existau atâtea bătăi de cap, pe principiul ce nu cunoști nu te sperie. În copilăria mea mergeam la furat prin grădinile și livezile oamenilor. Scoteam morcovul sau gulia din pământ, dădeam de două ori cu produsul extras de picior, ca să se scuture nițel de tina de pe el și, fără nici un gând despre germeni, microbi și alte spaime de astea, îl mâncam. La fel și cu fructele, pe care le savuram direct din pom. Sau mai erau măcrișul, absolut delicios (ce ne interesa pe noi dacă s-a pișat sau nu vaca pe el în trecerea spre pășune?) sau ceva buruieni, care creșteau înalte pe lângă blocurile din Baia Mare (nu am știut niciodată cum se numesc) și a căror tulpină, în formă de un fel de tub, avea un gust acrișor, foarte plăcut. Erau zile întregi când mergeam la bunici, la Târgu Lăpuș sau în Suciu de Jos, când plecam dimineața de acasă și ne descurcam cu mâncarea. Căci, în plus față de ce ziceam mai sus, în funcție de sezon, furam cartofi și porumb de pe tarlaua CAP-ului (pfoai ce mai usturau gloanțele alea de sare cu care trăgeau paznicii după noi), mâncam mure, zmeură, ciuperci, prindeam pești pe sub bolovani. Și nu ne gândeam de nici o culoare că ce lipsiți de igienă suntem. Dar nici nu am avut nici o problemă majoră. Altfel spus, ne-am făcut la anticorpi în perioada aia să ne ajungă o viață. Iar corpurile noastre sunt chiar ok cu asta.
Nu prea știam nici ce înseamnă să pui 73 de pulovere pe tine. Și atunci, în copilăria mea, frigul era frig, nu glumele de astăzi. A avea măcar o lună jumate din iarnă cu temperaturi constante de minus 10 grade și cu zăpadă de un metru jumate era ceva la ordinea zilei. Și, așa cum glumeam noi (da, copiii sunt foarte răi, dar fantastic de sinceri) cu ”mormolocii” care veneau (cam cum îi vedem acuma pe cam toți copiii) înfofoliți de parcă se pregăteau să meargă în expediție la Polul Nord, ”băh, când o să vină iarna, tu ce o să pui pe tine?”, nu aveam probleme. Mă rog, câte o răceală acolo, din când în când, nimic major, dar oricum mai puține decât bifează copiii ăștia de asfalt de acuma.
Ați putea spune că părinții nu se ocupau îndeajuns de noi. Poate că da. Nu contest acest lucru. Dar prefer oricând stilul mai lejereanu cu care am crescut noi (mă refer aici la cei din gașca mea, nu generalizez) decât cocoloșirea permanentă întru descreierarea micuțului, cu rezultate adesea catastrofale când respectivul micuț zboară (oh, și cât de mult așteaptă asta…) de sub sufocanta plapumă părintească. Pregătirea pentru viață, ca să folosesc o sintagmă relativ tembelă, se face de când ai câțiva anișori. Faza cu ”până la 18 ani io răspund de tine” este pe atât de adevărată în esență, pe cât de cretină în aplicare în cazul extrem de multor părinți.
Închei prin a recomanda părinților să se uite cu imensă dragoste la copiii lor, așa cum o fac și eu în fiecare secundă, dar să vadă în ei nu doar mogâldețele care le încântă viața, ci și pe adulții care o să devină și să îi trateze, măcar din când în când, ca oameni mari. Pentru că exact asta sunt, oameni mari de care copiii din ei o să vrea să își aducă aminte toată viața.
3 thoughts on “Anticorpii și anticorpurile”
cocolosismele din ziua de astazi frizeaza de multe ori ridicolul. ma gandesc de multe ori la parinti nostrii, cum de multe ori nu stiau cu orele pe unde suntem, si totusi cand mergeam acasa nu aveam parte de istericale. cum de multe ori fara sa constientizam eram la un pas de moarte prin copacii din padure sau prin apa Crisului si de multe ori in pesteri fara cap si fara coada(pesterile reprezentau pentru mama cosmarul cel mai mare) si totusi am avut muult mai multa libertate decat au cocolositi de astazi. e drept ca aveam mai putine tentatii ca in ziua de astazi. vad totusi copii crescuti bine si in ziua de astazi, copii invatati sa fie oameni si care au avut totusi libertatea sa aleaga. asa cum ii spuneam unui parinte care vroia sa controleze tot „nu prin interdictie rezolvi problema, sa-i spui doar nu si gata. trebuie sa-i si explici de ce ai zis nu”. pentru ca din firea noastra cand suntem copii tocmai ce e interzis e mai atragator, si cred ca asta se aplica si la oamenii mari ))))
Ai completă dreptate. Şi eu îmi amintesc cu plăcere cum mâncam măcriş şi pita piticului (dracu ştie ce plante or fi fost alea) sau, când aveam chef de vânătoare, morcovi din grădinile blocurilor din jur.
Sau când mergeam după nuci pe şoseaua care lega Bistriţa de Dumitra şi paznicii alergau după noi, iar noi plecam de frică, deşi nucii ăia erau lângă şosea, deci fructul nu le aparţinea lor. Ah, ce-aş mai merge şi azi cu legile-n mână să culeg nuci!…
Sigur, da’ sigur de tot : nu ne-am nascut si nu traim intr-un mediu steril. Si la fel de sigur, da’ sigur de tot : Est modus in rebus.
Nu este cazul sa intram in detalii despre mecanisme, leucocite, limfocite, antigeni, anticorpi si altele asemenea. Este cazul sa intelegem foarte bine cele doua enunturi de mai sus. Si abia apoi sa actionam.
S-a facut in studiu in care s-a cercetat relatia dintre curatenia patului in care dormea un copil si alergiile de care suferea copilul respectiv. Concluziile ? Numarul de copii care dormeau in paturi mai putin “aseptice” si aveau alergii a fost mai mic decat numarul de copii care dormeau in paturi foarte curate si aveau alergii.
Traim cu bacterii pe noi, in jurul nostru. Suntem “gazde” ambulante si impartim mediul cu ele. Organismul nostru le “invata”, si “invata” in permanenta. Numai prin aceasta “invatare” este capabil sa dezvolte un sistem imunitar solid care sa poata face fata atator provocari patogene.
Spalarea pe maini, evitarea unor gesturi “reflexe” (bagatul degetelor in nas, bagatul mainii in gura, scobitul in nas), o simpla spalare a fructelor sunt din capitolul “reguli de aur”.
Nu este cazul sa dezinfectam, sa sterilizam … sa nu uitam ca bacteriile au trait cu mult inaintea noastra deci au un sistem de adaptare mult mai dezvoltat. Prin actiunea noastra de distrugere nu facem decat sa le “triem” pe cele mai rezistente, lucru care, in final, va avea repercursiuni negative tot asupra noastra. Si asa avem destul de “tras” de pe urma mutatiilor …
Nu este cazul ca o jucarie cazuta pe jos sa fie dezinfectata sau fiarta, o simpla spalare sau stergere cu un servetel curat este o buna “dezinfectie”. Dar nu este cazul ca micutul sa manance de pe jos. Frigul nu trebuie “combatut” cu “straturi” multiple de haine si 3 caciuli. Dar nu est cazul ca micutul sa se “caleasca” stand in sandale cand afara sunt 0 grade – nu il calim, il imbolnavim.
Deci, nu este cazul sa ajungem la concluzia “lasa ca nu moare, se caleste” dar nici nu trebuie sa credem ca o casa este un “bloc operator” – astea sunt extreme si, ca orice gandire sau act extrem, sunt numai o dovada de prostie.
“Est modus in rebus” plus intelegerea situatiilor, fiindca fiecare situatie poate fi una particulara.
„Pana la 18 ani io raspund de tine” – foarte adevarat si nu trebuie confundat cu „Io te-am facut, io te desfac”. Dar asta este un alt subiect … :)