Stau în București de mai bine de 15 ani. Îmi aduc aminte cum am coborât, în Gara de Nord, din trenul de Baia Mare, cu două geamantane și ceva bani (puțini) în buzunar și habar nu aveam unde o să dorm nici în acea noapte, nici în nopțile următoare. Venisem la facultate, scăpasem de orașul ăla mic (simțeam eu atunci), care mă încorseta și în care nu puteam să ajung ceea ce doream. Așa că m-am aruncat cu capul înainte. Primele luni au fost grele. Apoi următoarele luni și mai grele. Erau momente în care aș fi vrut să le las pe toate și să mă întorc acasă (căci, după ce am început să simt cu adevărat ce înseamnă Bucureștiul, Baia Mare a devenit din nou ”acasă”…). Dar gândul că asta ar fi fost nu doar o înfrângere, ci o capitulare totală mă înfuria de fiecare dată atât de tare, încât strângeam din dinți și mergeam înainte.
Alții nu au rezistat. Știu foarte mulți care au depus armele și au plecat din București. Numai ei știu dacă asta a fost decizia corectă sau nu. La fel cum și eu, în ceea ce mă privește, știu că am iești câștigător că am rămas aici. Dar nu pot să nu mă gândesc la alții, la ceilalți care nu au au vrut, nu au putut să reziste. Și să mă strângă un pic stomacul.
M-am gândit la lucrurile astea atunci când am citit cartea ”Măscăricii” de V. S. Naipaul. Mai precis când am ajuns la citatul pe care îl redau mai jos.
”Câtă dreptate aveau strămoșii noștri arieni să creeze zei. Alergăm după sex și nu ne alegem decât cu două trupuri despărțite, într-un pat întinat. Idealul erotic, zeul, ne ocolește. Se întâmplă astfel de fiecare dată când, ieșind din noi înșine, nu căutăm decât prelungirimale noastre. Cu orașele se întâmplă ca și cu sexul. Căutăm un oraș tangibil și găsim doar un conglomerat de celule separate. În oraș, mai mult ca oriunde, ni se reamintește că suntem indivizi, unități. Și totuși ideea de oraș rezistă; ceea ce căutăm, în zadar, este zeul orașului.”