Răvăşit. Ăsta e cuvântul care poate descrie cât de cât aproape de adevăr starea în care mă aflam după ce am văzut piesa “Amalia respiră adânc” la Teatrul Act. Pentru că fenomenala Cristina Casian, cea care joacă magnific în acest one woman show, m-a dat peste cap cum de multă vreme, de mult prea multă vreme nu am păţit…
Totul e superb la piesa asta. Scenariul Alinei Nelega Cadariu, regia Marianei Cămărăşan, de o intensitate potenţată de un atât de necesar şi atât de firesc minimalism, scenografia Alexandrei Penciuc, perfect aleasă pentru această piesă revelaţie. Iar jocul Cristinei Casian, oh, Doamne, este parcă de pe altă lume.
De fapt, cred cu tărie că în altă lume merge Cristina atunci când joacă. Deşi se află în faţa noastră, la câţiva metri, ea nu este cu noi. Pentru noi, da, nişte “noi” înmărmuriţi de forţa sa expresivă, dar nu cu noi. Cristina e în lumea ciudată, fascinantă, teribilă a personajului Amalia. Pentru 75 de minute incredibile Cristina este Amalia. Iar noi, ceilalţi, suntem cei care stăm la graniţa celor două lumi, cu respiraţia tăiată şi cu sufletul atârnând. Iar cei care, fie şi pentru o clipă, am fost atraşi de Cristina în lumea Amaliei, am ieşit de la piesă cu ochii în lacrimi. Pentru că acolo, în lumea Amaliei, se plânge, se râde, se suferă, se trăieşta. Dar totul, absolut totul, cu lacrimi în ochi.
Ce să vă mai spun… Ar fi păcat să rataţi piesa asta. Mare păcat…