Copil fiind, prostii pe blog scriam…

M-am uitat în weekend pe niște postări de aici de pe chinezu.eu, de la începuturile blogului. Aiaiaiaiaiai ce tâmpit mai puteam fi… Nici măcar amuzant nu mi se pare acuma. Deși unele lucruri pe care le scriam sunt de toată coma, ar trebui să vi le dau să râdeți de ele, ca să vadă toată lumea ce aberații puteam zice. Dar nu vi le dau. Pentru că mi-e prea rușine. Mult prea rușine. Ele există, oricum, pe blog, pentru că nu le-am șters și nu o să le șterg niciodată. Lasă să rămână acolo, să văd mereu că am fost și acel bloggeraș de care nu îmi place absolut deloc.

Cel mai tare m-a întristat, citind acele postări mai vechi, faptul că atacam cu atâta ușurință o persoană, o inițiativă, o companie. Pur și simplu doar pentru că așa mi s-a părut mie că nu îi stă bine basca, vorba bancului. Și loveam dur, nejustificat, ca un dobitoc. Îmi pare rău, chiar îmi pare rău. Am și văzut acolo câțiva oameni despre care am scris de rău și pe care i-am cunoscut între timp și am văzut că nici pe departe nu erau așa cum scriam eu, în maximum 3 minute. Căci, atunci când ești bloggeraș tâmpit cum eram eu, fix atât îți ia să împroști pe cineva numai ca să îți arăți mușchii penibili: cam 3 minute.

Tu îi zici libertate de exprimare. Dorință de a te arăta liber și fără lanțurile alea bla bla bla. Dar de fapt nu faci altceva decât să fii un pițifelnic îndoielnic, care crede că singura modalitate de a se face auzit este să strige cât mai tare. Și cu cât strigă mai tare, cu atât lumea se îndepărtează de el. Unii ca să îl poată auzi mai bine, căci de la o oarecare departea totul se aude mai bine. Dar cei mai mulți pentru că nu vor să stea lângă un bezmetic urlător.

Voi să nu faceți așa cum am făcut eu. Nu trebuie să urmați calea atât de facilă, dar atât de tâmpită a împroșcării cu bale numai de dragul de a împroșca bale. Și de vă dovedi vouă, într-o încercare ridicolă, că sunteți mult mai cu cojones decât sunteți cu adevărat. Oamenii nu se împrietenesc cu măscărici. Râd de ei, se distrează cu ei, se bucură că există unii care scuipă în locul lor, dar nu îi accepta pe măscărici alături de ei, nu îi consideră de-ai lor. Și, în cele din urmă, măscăricii mor singuri, uitați și fără prieteni…

13 comentarii la “Copil fiind, prostii pe blog scriam…

  1. Pavel Răspunde

    Mă recunosc în tot ce spui. Şi eu eram un foarte dur la început, pentru că, în mintea mea, pentru astea mi-am făcut şi blog personal. Dar, cu timpul, am ajuns la concluzia că nu doar răul tre să primeze, nu doar critica excesivă. Poate şi de asta am pornit o chestie pe twitter, ca să observe şi alţii ce tâmpenii puteam scrie pe la începuturi. Pe la jumătatea începuturilor, pentru că adevăratul început o să apară din februarie şi pe twitter. De ăla parcă îmi e ruşine :D

  2. mihaeladr Răspunde

    Fara suparare, parerea mea, dar poate de aia ai si avut la inceput trafic si ai devenit cunoscut!

  3. Bianca Albu Răspunde

    Probabil ca aceeasi parere o sa ajung si eu sa am, peste ani, despre ceea ce scriu acum pe blog. Cred ca, inevitabil, cu totii incepem sa scriem, ce-i drept dintr-un punct mai mult sau mai putin dur, si ajungem treptat sa ne cizelam scrisul si perspectivele, sa ne maturizam si sa ne asumam cu mai multa raspundere parerile exprimate pe blog. E forma de dezvoltare pe care si eu o sa ajung sa mi-o asum.

  4. andrei Răspunde

    ar trebui sa promovezi articolul asta cam din 3 in 3 luni. avem memorie scurta si e necesar cate un F5 din cand in cand.

  5. chinezu Răspunde

    @mihaeladr
    nu prea, am inceput sa cresc abia atunci cand mi-am dat seama ca sunt cam tampit :)

  6. Glass and Iron Răspunde

    Eu nu am fost crescut „la pansion” dar mi s-a spus mereu ce se poate face si ce nu se poate face si am inmagazinat asta in cateva circumvolutiuni. Insa am mai „adoptat” si cate ceva de pe „maidanele” copilariei.

    Bine ca (imi) reamintesti – eu am un „print” a catorva date de inceput. Pentru mine este „opinca” de langa tastatura – sa imi aduc aminte mereu, nu numai de unde am pornit ci si ca nu este cazul sa fiu „taran”. Cred ca este bine ca oricine, blogger sau „ne-blogger” sa ia aminte la ce zice cand mai asculta si altii. Cred ca la mine acasa, in baie, pot sa mai cant si cate un cantecel deocheat dar nu si pe strada cand ma pot auzi si altii.

    Ma gandeam sa intreb : dar ce faci daca subiectul o „cere” ? ce faci daca iti vine sa ii zici, de la obraz, unui nemernic (si subiecte se pot gasi, destule) ?” … am gasit raspunsul, recitind ce ai scris.

  7. Simona Răspunde
  8. chinezu Răspunde

    @Glass and Iron
    cand o sa iti faci blog, o sa iti raspunzi singur la intrebarea cu pricina :D
    cum am facut si eu, dar din pacate dupa mult prea multa vreme :)

  9. andryusha Răspunde

    Sunt pe cale de a-mi şterge al doilea blog, nu înainte de a salva pe al treilea ceea ce merită din precedentul. Şi nu merită foarte mult… din păcate. ;) :))))

  10. chinezu Răspunde

    @andryusha
    da’ cati ani ai, puisor?
    :))))))))))))))))))))

  11. Manuel Răspunde

    Eu nu am atacat oameni, asa ca nu mi-e frica sa ma uit inapoi la postarile mai vechi. Scriu despre ce vad fain si despre ce imi place. Despre ce nu imi place scriu altii si pentru mine. Trec curand pe noul meu blog cu tot cu catel si purcel si citesc cu bucurie ce am scris pe la inceputuri (tare departe imi par a fi 6 luni). Conteaza sa te uiti inapoi. Maturizare exista in orice domeniu. De la primele cuvinte puse sfios in primul ar ticol pana la cele mai noi, peste tto avem perte de transformari. Hai cu schimbarea :D

  12. Tudor Răspunde

    Prefer sa fiu un blogger caruia ii e rusine de unele articole scrise anul trecut, decat sa raman in sezut pe aceeasi treapta.

  13. andryusha Răspunde

    @chinezu: decat 36 aveam cand am inceput sa debitez pe blog… prin 2009. :D

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *