Am deja vreo trei anișori de blogosferă. Dar mi se par decenii, zău… Iar la viteza cu care se mișcă onlineul, pot spune că am ajuns aproape de vârsta senectuții…Iar viteza cu care m-am mișcat eu, de la nobody la un nume cunoscut, a fost și ea amețitoare. Drept pentru care am ajuns în punctul în care simt nevoia să scriu acest post.
Am cunoscut bloggeri. Și am cunoscut bloggeri. Și am cunoscut bloggeri. Cu unii am rămas prietenii și acum, cu alții am început bine, dar apoi, odată cu succesele mele pe linie blogosferică, unii au luat-o la modul personal și relațiile s-au răcit, iar cu unii am stabilit clar că nu avem ce povesti chiar de la început. Dar indiferent de natura relațiilor mele cu ei, am încercat ca numitorul comun să fie respectul. Și sper că am reușit, măcar în mare.
În timp mi s-au format niște categorii de bloggeri în mintea mea. Despre cele care îmi plac nu o să vă spun acum. Azi le luăm pe alea care nu îmi plac. Sau, hai să o zicem altfel, care ar putea fi mai bune.
Unii își aduc frustrările în spațiul public, crezând că așa pot scăpa de ele, ca un fel de purgativ de sorginte modernă. Se înșeală, dar nici măcar nu își dau seama. Sau refuză să accepte că s-au înșelat. Expunerea frustrărilor în pseudo-ființarea internetului nu le diminuează, ci le potențează.
Văd oameni foarte mișto, fiecare în felul său, care se apucă să ducă niște războaie pe care eu nu le înțeleg. Pe mulți dintre ei dacă îi întrebi repede care e motivul pentru care fac asta, au reale dificultăți în a-ți răspunde. Dar se războiesc în continuare.
Este fascinant câtă energie pun unii în niște războaie personale, ale căror miză mie îmi scapă profund. Război 2.0 de dragul războiului. Din care ambele părți cred că ies câștigătoare, când, de fapt, ca în orice război, toată lumea pierde. Inclusiv victimele colaterale.
Oftez de fiecare dată când văd pe câte unul cum și-a construit un brand personal în online, dar pe care îl lasă să moară pentru că nimeni nu știe cine e, nimeni nu a avut ocazia să îl cunoască personal sau să dea mâna cu el. De ei mi-e cel mai milă. Pentru că a alege să trăiești doar în online… asta nu e viață, e scuză de a trece dintr-o zi în alta.
Mi-e peste putință să înțeleg de ce unii aleg să vădă doar partea nasoală din celălalt și să relaționeze constant doar cu ea. Eu fac exact invers, caut partea bună din fiecare și încerc să vorbesc doar cu ea. În timp am văzut că ies mult mai bine la ”costuri” cu strategia asta, că energia consumată e mult mai mică și cu beneficii mai mari. Recomand, deci.
Ridic din sprânceană când văd unii care, precum niște Fukuyama 2.0, se consideră ajunși la capătul internetului, că ei nu mai au ce învăța, ei știu tot. Și, pe măsură ce lumea se schimbă cu o viteză teribilă, ei refuză să privească în jur și, evident, încep să intre în categoria frustraților, care încet, încet încep să iasă din internetul pe care au crezut că îl au la degetul mic.
În fine, mă opresc aici. Că mă apucă tristețea…
20 thoughts on “Noi în anul țâșpe mii, când nu vom mai fi bloggeri-copii”
sa numim chestia asta cancanism? ca romanilor le cam place cu scandalul. face bine la „audienta”!
Anonimatul este, pentru mulţi oameni frustraţi, complexaţi, o redută în spatele căreia îşi pot construi o altă personalitate. Eventualul succes al acestei personalităţi virtuale îi prinde nepregătiţi în viaţa reală.
asta cu traiesti in afara onlineului e si conceptia mea… multi dintre cei cu o prezenta tare pe 2.0 au de invatat in aceasta privinta.
zi-le chinezu, ca tare bine le mai zici ;)
Deci ar cam fi cazul să mă duc şi eu pe la blogmeeturi şi evenimente. :)
Servus…
netrairea e trista oricum ar fi ea… inca nu pricep care e noima cuvintului „virtual”… ;)
toate cele bune in toate, Cristian!
Eu iti zic „multi inainte!”…si „De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris si pentru noi, Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi. ” ;)
Bre Chinezule matale nu stii?? Sigur sti !! A fost o metafora se am spus in preambul, la noi la romani se spune!!: Cainele moare de drum lung si prostul de grija altuia. Nu sunt exceptati nici blogarii!! Cei care te invidiaza fac parte din categoria enuntata mai sus. Am mai spus aici, nu sunt blogar vin pe bloguri ca sa culeg idei destepte sa ma bucur de ele, si sunt de acord cu Izabela. Inainte bre! Eu o sa vin acilea mereu :)!!!!
Pingback: polimedia.us/fain/
Un online fara razboaie ar fi un fel de viata amoroasa fara penetratie, nu te supara.
E bine sa interactionezi cu partea buna din cine doresti, dar e la fel, exact la fel de bine sa stii sa interactionezi cu partea rea tot din cine doresti. A sti cum sa tragi o palma care sa usture e fix la fel de important cu a sti sa iei durerea cu mina.
Don’t diss it till you’ve done it.
Noima cuvantului virtual poate sa fie asta:
http://jumatati.blogspot.com/2010/03/lectia-catalin-bursaci.html
Este mult mai grav sa taci, oricate motive ai avea!
Mai bine penibil decat ingropat de viu!
Bre Chinezule, Hungtinton 2.0 ce eşti tu care observi ciocnirea civilizaţiilor internaute. Dă-le pace că la fel suntem peste tot, unde se adună trei români, doi dintre ei fac o bisericuţă să-l sape pe-al treilea. De astea avem noi nevoie acum când se coace în boabe de struguri pelinul?*
@eftimie
oare de ce am avut un feeling ca daca o sa comentezi o sa te legi fix de fukuyama? :))
Ce bine arata Eftimie in poza aia care nu-i a lui, parol. Si ce bine-i suna si cuvintele. Care nici ele nu-s ale lui.
Cum o fi sa traiesti asa o existenta de umbra, mereu in cautare de-un colt mai intunecat in care sa te efasezi ?
Bre, eu credeam că ai gânduri nostalgice, și când colo tu ești supărat pe oamenii virtuali. Ntz, ia să rectifici articolul că ai început bine. :P
e mai bine fata in fata decat online:)
@Mircea P. Fain cetăţene, fain de tot. La umbră berea este rece. Şi vinul. Şi limonada. Ba chiar şi salata de beouf.
@Chinezu Mi s-a părut că eşti cam supărat şi era cam deplasat să-ţi trimit un banc porcos pe mess ;)
Cred mo, cred.
Poate intr-o zi…
mi-e scarba si sa scriu un comentariu aici
nu am cea mai buna parere despre intrunirile astea, dar cu siguranta ajuta la notorietate.