Întrebare de deschidere: cum e mai bine, să te învârţi să rezolvi o situaţie de căcat sau să reuşeşti să nu intri deloc într-o asemenea situaţie urât mirositoare? Până vă gândiţi la răspuns, hai să vă dau un studiu de caz ajutător.
Eu stau pe Titulescu. O zonă insipidă, cu blocuri de alea înalte şi cu un „în spatele blocului” înghesuit, murdar, aşa cum e de obicei ceva ce românul bagă „în spate”, ceva ce nu se vede de la stradă, ceva pe care ne facem că nu îl vedem şi, astfel, credem că nu îl vede nimeni. Traficul prin spatele blocului se desfăşoară greu, sunt maşini parcate peste tot, e chiar delicat să te strecori pe acolo cu o maşină mai măricică, aşea.
Zilele trecute, pe la amiază, trag o fugă până acasă, dau să intru în spatele blocului în parcare dar văd că e o mică agitaţie pe acolo, plin de maşini şi de oameni nervoşi. Adică un Dorel de la ceva firmă de construcţii a adus două betoniere, DOUĂ!!!, de alea mari de nuş câte tone, în spatele blocului meu, rezultatul fiind un haos total. Evident că nu se mai putea merge în nici o direcţie, iar betonierele erau în centrul haosului. Şeful de lucrare (sau ce era), roşu de transpiraţie sau transpirat de roşu, se tot uita la betoniere, apoi la maşinile mai mici, apoi iar la betoniere şi tot aşa.
La un moment dat, când deja înjurăturile şoferilor deveneau un cor antic, şăful respectiv îşi ia inima în dinţi şi începe să dirijeze traficul pe acolo. „Domnu, trageţi matale în spate, să poată trece ăsta, apoi trage domnu aia acolo ca să treacă ăstalant…” şi tot aşa. Eu trăsesem oricum maşina pe dreapta, într-un loc unde nu încurcam pe nimeni şi cu o curiozitate bolnăvicios-antropologică, urmăream desfăşurarea de forţe.
Până la urmă, după vreo juma de oră, şăful a reuşit, cu chiu cu vai, să elibereze zona de maşini şi să îţi trimită betonierele „băh, plecaţi de aici şi parcaţi pe unde puteţi numai să nu deranjaţi pe nimeni”. După care, uitându-se triumfător către cei câţiva curioşi care, ca şi mine probabil, erau fascinaţi de o asemenea epopee civilizatoare, zice fenomenal: „Hai că o rezolvarăm şi pe asta…”
Ce poate fi mai frumos decât să vezi un asemenea Moromete se secol XXI cum se pupă singur că a reuşit să iasă din rahatul în care tot el se băgase?
6 thoughts on “Noi, în felul nostru, suntem nişte minunaţi, desigur”
Dar mi se pare ceva laudabil:D…Mai nasol era daca se punea in gura cu soferii sau se incapatana sa-si tina masinutele pe langa el…Asa, baiatul s-a descurcat, a rezolvat problema:D
Da poate nu se bagase el. Poate aia doi cu hardughiile s-au bagat acolo, ca ei is meseriasi. Da, poate nu a fost el cel mai modest, insa s-a implicat si a rezolvat problema.
Oricum zona Titulescu e un haos acum si fara cele doua betoniere. Datorita santierului :))
evident, ideal e sa nu ajungi in asemenea răhăţoşenie si, daca stai o secunda sa gandesti inainte de a face ceva, nu e greu sa eviti cele mai multe probleme. Ca atunci cand inveti sa joci sah de unul singur: ia sa vad, daca mut piesa asta, ce se poate intampla? :)
Problema mai spinoasa e atunci cand te baga altii in rahat si tu trebuie sa lopatezi singur acel rahat ca sa iti faci treaba ta in final.
tipic noua
s-a bagat singur in rahat, nu sufar oamenii de genul