Aproape de fiecare dată când mă întâlneam cu Andrei Crivăţ, el îmi spunea la un moment dat „băi, trebe neapărat să merem o dată la Timişoara să te întâlneşti cu Mile, că o să vă placeţi foarte tare, garantez eu”. Am vorbit de câteva ori la telefon cu „sârbul”, iar ultima dată (iar înghit dureros în sec amintindu-mi), vorbind despre când o să ajung, în sfârşit, la el pe acolo, mi-a spus, în stilul lui, „lasă, bă chinezu, că avem noi timp de toate”…

Nu m-am întâlniti niciodată cu Mile. Am râs de multe ori pe twitter, am povestit de câteva ori pe mess şi la telefon. Dar era pe agenda mea de anul ăsta să ajung să dau mâna cu muntele de om şi să ne îmbrăţişăm, pupându-ne zgomotos pe obraji şi hăhăind aşa cum fac eu şi, mi-au spus alţii, o făcea şi el.

Încerc să înţeleg tristeţea pe care o simt acum, la dispariţia unui om pe care îl ştiam fără să îl cunosc. Sunt un om trecut prin viaţă, care a suferit nişte lovituri teribile de câteva ori aşa că, cel puţin teoretic, ar trebui să pot gestiona mai bine astfel de situaţii. Mai ales că, după cum spuneam, nici măcar nu l-am cunoscut cu adevărat pe Mile. Şi totuşi doare rău…

Poate că ceea ce simt vine de la înţelegerea faptului că nici din ce trăim acum nu vom învăţa mare lucru. Vom fi trişti, unii pentru mai multă vreme, alţii doar puţin, îl vom mai aminti pe Mile de câteva ori, dar vom continua să mergem înainte fără să înţelegem mai mult din asta. Vom merge înainte ca şi până acuma, ca şi cum totul ni se cuvine, ca şi cum lucrurile pe care ar trebuie să facem noi să se întâmple se vor întâmpla de la sine, ca şi cum am şti că viaţa merită trăită, dar fără să ştim cu adevărat cum să o trăim.

Să îmi iertaţi, vă rog, rândurile astea fără noimă. Dar le-am scris dintr-o suflare şi arată exact ceea ce simt eu acuma…