Ati fi neplacut surprinsi sa aflati ca un imens numar din randul celor care lucreaza in presa (corectie, pe a caror carte de vizita scrie jurnalisti) habar nu au ce inseamna cazul Watergate. Ceea ce, ma scuzati, dar e penibil… Cum dracu sa nu ai habar de, probabil, cea mai mare victorie a unor jurnalisti, a unui ziar, impotriva estabilismentului? Pentru ca ceea ce au facut Bernstein si Woodward, sprijiniti de conducerea Washington Post este de-a dreptul colosal din perspectiva istoriei presei americane si de aiurea.

Mai sunt si unii care stiu despre Watergate la nivel de „ceva spionaj facut de oamenii lui Nixon la sediul unui partid si dat in gat de ceva jurnalisti”. Superficial know how. Caci Watergate a fost mult mai mult de atat, un intreg sistem de spionaj si sabotaj coordonat de insusi presedintele Nixon si de colaboratorii sai apropiati. Si care sistem a fost dat in gat de presa.

Aici mai este un aspect. Bernstein si Woodward impreuna cu Washington Post au luat, si pe buna dreptate, partea leului ca laude in intreaga afacere Watergate. Pentru ca au fost cei mai insistenti si pentru ca au avut o conducere a ziarului care a crezut in ei si in sursele lor. Si pentru ca administratia lui Nixon a facut marea greseala sa atace Washington Post, acuzandu-i si pe cei doi jurnalisti citati mai sus de minciuni si dezinformare, ceea ce i-a legitimat automat ca portdrapel in lupta contra lui Nixon.

Am citit cartea „Toți oamenii președintului”, scoasă de RAO pentru Săptămâna Financiară, cu gândul că, oricum cazul Watergate este THE CASE in materie de putere a presei. Dar dupa ce am terminat cartea, mi-am dat seama ca, daca Washington Post nu dovedea incapatanarea pe care a dovedit-o in acest caz, cu spaima cred ca istoria Americii se scria altfel si ca si noi, astia de pe aici de pe la noi, am fi fost afectati intr-o mare masura.