Titlul sună aşa: Împuşcat în cap în uralele mulţimii. Şi vezi că întâmplarea e din Yemen. Şi tu, ca cetăţean european al anului 2009, mustind de civilzaţie şi impregnat atroce de cultul drepturilor omului, slobozi un rictus gândind „ce barbari…”. După care vezi că executatul a ucis un copil de 11 ani, l-a tranşat şi l-a aruncat la gunoi. Moment în care simţi că animalul din tine îşi arată canini, mârâie şi ar vrea să guste şi el sânge…

Nu vă amăgiţi. Suntem animale. Inteligente, creatoare, ambiţioase. Dar animale. Suntem un accident genetic al evoluţiei vieţii pe Pământ. Şi avem momentele noastre în care simţim organic nevoia să ne comportăm ca nişte accidente evoluţioniste. În noi coexistă acea sclipire de geniu creator, care ne face să ridicăm privirea spre stele şi să vrem să ajungem dincolo de ele, şi instinctul niciodată potolit, întotdeauna temperat al animalului care am fost, suntem şi vom fi mereu.

Ieri, fiinţa civilizată din mine a ascultat Vivaldi în timp ce citea un tratat de istoria artei. Astăzi animalul din mine s-a bucurat scurt şi cuprinzător pentru că animalul care a ucis acel copil de 11 ani a fost împuşcat.

Unul din acele momente personale în care ai apăsa fără ezitare pe trăgaci…