Duminica am fost la Cugir, la buni buni, cum îi spun piticii mei, la bunica soţiei. Era Ziua Morţilor. Aşa că am fost până la cimitir, la mormântul lui moşu Palea, cum i-am spus toţi. Mie nu îmi place să mă duc în cimitire. Şi la mormânt la mama mă duc foarte, foarte rar. Pentru că tot ce mi-a rămas după cei dragi am în mine. Şi pentru că răceala unui cimitir nu mă facă decât să simt însutit ce am pierdut. Dar duminică am fost la mormânt la moşu Palea. Pentru că ştiam că asta înseamnă ceva pentru buni buni…

Am aprins nişte lumânări şi am pus nişte flori. Pitica mea minunată Mara se uita contrariată şi, cu o voce înceată, a întrebat: „de ce facem aşa ceva aici?”. În timp ce îi explicam mă uitam la buni buni care, cu ochii înlăcrimaţi şi privind pierdută spre lespedea de marmură, culegea cu o imensă grijă nişte frunze uscate rătăcite pe mormânt, încet, cu gesturi temeinice, parcă dorind să prelungească cumva acele clipe. Am simţit că mi se opreşte respiraţia…

Cât de cumplit trebuie să fie ca după 40 şi ceva de ani de trăit şi iubit tot ce îţi mai rămâne de făcut e să culegi nişte frunze rătăcite de pe o lespede rece de mormânt…