09.09.2008

Ieri, cam pe la puţin trecute fix de jumătatea meciului dintre România şi Ţara Galilor, secţiunea tineret mândria ţării, m-au podidit lacrimile precum un aligator nefritic la înţelegerea faptului că este, la urma urmei, doar o reptilă urâtă foc. Mi s-a activat glanda lacrimogenă pentru că mi-am dat seama încă o dată că sentimentul românesc al fiinţei fotbalistice trece fix prin solidaritatea mioritică întru durere dar şi, alene şi arareori, întru fericire.

Păi cum să nu oftezi a incomensurabilă mândrie când vezi că fiţele vedetice ale tricolorilor monocolori ăia mari s-au transmis aproape genetic tricolorilor monocolori ăia mici? Cum să nu lăcrimezi când vezi că, deşi puştani cu abia păr pe pieptul lor de stâncă, tinerii tricolori sunt la fel de bovini în nesimţirea lor de parcă ar fi jucat de jdeani printre blitzuri şi vampe cu rochii roşii? Cum au alergat ai noştri ca brazi, dar fix ca brazii, adică împlântaţi în glia strămoşească, adică nu să ne mişcăm, nu cumva, ce dracu, să ni se strice freze. Cum s-au zbătut ei pentru culorile naţionale exact precum un guvid prins ieri pe înserate şi uitat până dimineaţă pe nisipul plăjii la Jupiter…

Şi dacă ramuri bat în geam şi se cutremur polipii, îmi închei lăcrimarea dintr-un motiv foarte simplu: mă apucă voma…