06.12.2016

Ecologie umană: experimentul Chilia

Află cum poți să câștigi o Dacia Duster Laureate și alte zeci de premii.

– Măh, eu nu cred că o să mănânce ăștia pâinea făcută de noi, n-are cum, ăștia e domni de la oraș, n-are cum…

– Taci, măh, că ești prost! O să mănânce toți și o să le placă. Așa le-a plăcut și la ăia de a venit data trecută cu domnul Ivan. La toți le place!

Îi ascultam pe cei doi amuzat, cumva ascuns după colțul uneia din cele 5 case de pe grindul Tătaru, din Chilia, construite de deținuții de la Penitenciarul din localitate. Întârziasem mult cu montarea camerei și a microfonului (cum nu sunt de meserie, mi-a luat ceva), așa că grupul a plecat în colțul opus, iar eu am apucat să ascult acest dialog, între doi deținuți, care stătuseră ascunși când a trecut grupul vizitatorilor pe lângă ei.

asociatia-ivan-patzaichin-mila-grind-tataruPâinea despre care vorbeau era făcută chiar în cuptorul din curtea în care eram de către deținuții care, de altfel, construiseră și cuptorul. Vă spun de pe acum: cel de-al doilea a avut dreptate. Toți am gustat pâinea. Pardon, greșesc, nu gustat, ci înfruptat din ea!

M-am îndepărtat de cei doi deținuți (de fapt erau mai mulți, am văzut mai apoi, dar nu mi-am dat seama atunci de asta), ocolind casa, ca să nu se prindă că i-am auzit și să se simtă nu știu cum (așa cum s-au simțit, cei mai mulți dintre ei, pe toată durata vizitei).

În mijlocul curții, văd un domn, pe la 45 de ani, îmbrăcat în salopetă. Mă îndrept înspre el și îl întreb, zâmbind larg : ”șefule, dacă mă scapă și pe mine un pișu, mă duc colea în pădure sau cum se procedează pe aici?”. Suprins că l-am abordat, face un pas în spate și îmi zice cu glas încet (și fără să se uite direct în ochii mei) că pot să mă duc în tufe, dar că pot să merg și la toaleta din casa din spatele meu (și îmi arată cu degetul). Face o pauză și, privindu-mă pentru prima oară în ochi, zice zâmbind abia vizibil: ”păi doar nu am muncit degeaba la ea, nu?”.

Și mă prind că vorbesc cu un deținut. Pe care nu l-am dibuit din prima pentru că – stați să îmi aleg cum se cuvine cuvintele… – arăta ca un om normal. Da, știu, eram într-o zonă în care știam că o să întâlnesc deținuți, știam că sunt în Chilia, aproape de penitenciar, știam ca am venit până aici tocmai ca să vedem un experiment la Administrației Penitenciarelor, știam toate astea, dar tot nu m-am prins din prima că omul cu care am început să vorbesc era deținut.

Și mi-am dat seama că despre asta este vorba în acest excelent proiect de ecologie umană, implementat în Chilia: despre aducerea la normalitate a unor oameni pentru care normalitatea și-a pierdut de multă vreme sensul. Prin ecologie umană.

Experimentul de ecologie umană din Bastoy, Norvegia

Proiectul are numele oficial cam așa: ”Stabilirea unui mecanism ecologic de reintegrare socială a deținuților”. Și care are abordarea (tot aia oficială) cam așa: ”Case noi, șanse noi prin meserii vechi în Delta Dunării”. Un proiect implementat de Administrația Națională a Penitenciarelor, în parteneriat cu Serviciile Corecționale din Regiunea de Sud din Norvegia, Penitenciarul Tulcea, Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23 și Asociația Romano ButiQ.

bastoy-prisonÎn sudul Norvegiei, există o insula, Bastoy. Care acum funcționează ca o închisoare. Dar o închisoare specială. Pentru că este vorba despre o instituție care funcționează pe sistemul de ecologia umană. La nivel teoretic, ecologia umană presupune o abordare holistică a vieții: condițiile biologice, cele de mediu, demografice, thnologia și cultura. Este un sistem integrat de înțelegere a societății și a interacțiunii omului cu natura, bazat pe cunoștințele accumulate de umanitate până la un anumit moment determină comportamentul de grup și contribuie la definirea structurilor din societate.

Tradus, adică aplicat la închisoarea – insula din Bastoy, sistemul de ecologie umană implementat acolo oferă deținuților posibilitatea de a lucra, într-o relativă libertate, de a-și asuma răspunderi și de a se pregăti pentru reintegrare socială pe toată durata pedepsei. Adică deținuții trăiesc în case de oameni normali (ca să le zic așa…) primesc o singură masă pe zi, în rest trebuie să muncească pentru a câștiga bani, cu care își cumpără cele necesare.

Așa, ca o pată de culoare, cum ar veni, într-una din casele de pe insulă trăiesc câțiva deținuți, care și-au făcut o trupă rock. Cum se numește trupa? Guilty as Hell, desigur :))

Sistemul funcționează de minune. Rata de recidivă în rândul deținuților eliberați dintr-un astfel de sistem este una remarcabilă, de doar 16%. Adică, din 100 de deținuți care și-au ispășit pedeapsa într-un astfel de sistem, doar 16 se întorc în închisoare. Comparativ, rata de recidivă în toată Europa depășește… În plus, costurile per deținut într-un astfel de sistem sunt la o treime față de cât costă per deținut varianta de încarcerare clasică.

Arne Kvernvik Nilsen, inițiatorul conceptului, o zice foarte bine: ”Vechiul model, de a ține pur și simplu deținuții închiși, nu rezolvă problema. Aceștia trebuie să învețe să își asume răspunderea și să treacă printr-0 transformare pe durata șederii în închisoare. Iar aceasta este și răspunderea noastră, a societății”.

Chilia – Bastoy de România

ecologie-umana-stufAsta se încearcă și la Chilia, implementarea sistemului de ecologie umană din Bastoy. Obiectivul acestui sistem este unul simplu, dar teribil de complicat: deținuții care și-au ispășit pedeapsa ajung înapoi în societate, deci ar fi mai bine să îi ajutăm să se integreze, nu să devină niște paria. Mai ales că, dacă aducem acest lucru în proximitatea noastră, unii dintre foștii deținuți ar putea să fie vecinii noștri. Așa că nu i-am vrea ”prăjiți” din punct de vedere social, dacă îmi dați voie să folosesc această expresie…

Cum se întâmplă această ”normalizare” a statutului deținuților încă din perioada de încarcerare? La Chilia, experimentul de ecologie umană presupune că li se oferă deținuților posibilitatea de a alege să iasă din celulă în aer liber și să muncească. Și să învețe o meserie. Doar că, vedeți voi, nu doar meseria o învață. Ci mult mai mult: învață că sunt, totuși, ființe umane, care pot și trebuie să își găsească locul în lume. Și mai învață ceva: că nu sunt niște ”zdrențe” (ei chiar așa se consideră, au un respect de sine ce tinde masiv spre zero…).

Silviu Vișan este șeful de șantier de la Chilia. Un om extraordinar, din punctul meu de vedere. ”Diferența dintre un muncitor în construcții și un deținut este enormă. Pe muncitor îl poți constrânge să facă un lucru, pe deținut nu. Dacă nu vrea, nu face. Poate că el va fi sancționat în cadrul închisorii, dar pentru noi, cei de pe șantier, singura șansă este să îl facem să îi placă munca”, zice inginerul.

ecologie-umana-silviuNu le-a dat ordine niciodată și i-a rugat și pe gardieni să intervină cât mai puțin în activitatea de pe șantier. Și i-a lăsat să se organizeze singuri, ceea ce pentru deținuți, obișnuiți cu ”șeful” din penitenciar, a fost greu. Dar încet, încet deținuții și-au creat niște ierarhii de șantier care nu aveau nici o legătură cu ierarhia din închisoare. Unii dintre ei pur și simplu au devenit lideri, natural, doar prin atitudinea față de muncă. Iar ceilalți deținuți i-au perceput ca atare.

Îmi aduc aminte că, la un moment dat, unul din băieți a spus o glumă. Și colegii lui s-au oprit surprinși din lucru. Pentru că era pentru prima dată în doi ani de zile când îl auzeau spunând un banc. Ce nu a reușit în 2 ani de închisoare a reușit în 4 săptămâni de șantier”, spune Silviu Vișan.

Deținuții tineri îi spun ”tată”. A început ca o formă de adresare colocvială (de felul ”boss”, ”barosane”), până când șeful de șantier i-a răspuns unui tânăr ”da, fiule” și deținutului i-au dat lacrimile. S-a creat atunci un moment special între ei. Pentru să, urmau să afle mai apoi, tânărul își pierduse tatăl, iar inginerul își pierduse un copil, cam de vârsta deținutului…

Unul dintre deținuți are o poveste ironică, în alt context: ”Eu am ajuns la închisoare pentru că am dat foc la o casă. Și acum am construit o casă…”.

Sufletul inițiativei este nimeni altul decât Ivan Patzaichin. Un om fantastic, nu am avut ocazia și onoarea să cunosc tare mulți oameni atât de frumoși la suflet și atât de implicați în a face altora viața mai bună. Fantastică treabă face cu Asociația, fantastică! Respect!

Despre reușita proiectului de ecologie umană la Chilia, vă las cu cuvintele unuia dintre deținuții care au participat la construcția celor 5 case. Este despre mândria regăsită. Este despre sentimentul că, totuși, este și el un om…

”Am învățat pentru că asta am vrut eu, pentru că am zis ca dacă tot am o oportunitate treb să profit la maxim de ea. Și am profitat la maxim. Tot ce se putea învăța am învățat, absolut tot și sunt foarte mândru, crede-mă, am de ce să fiu”.

Despre autor: Cristian China-Birta

Blogger din 2007. Toamna :)) Antreprenor din 2009. Mândru membru al Kooperativa 2.0.

Domnu’ Dâncu, ce aveți cu industriile creative, dom’le?

Lăsați lucrurile mari, uitați-vă la cele mici, sunt chiar în fața voastră

Un comentariu

  1. Andreea L.
    miercuri, 19 octombrie 2016, 11:00

    Cunosc si eu pe cineva care nu reusea sa-si gaseasca de lucru dupa inchisoare. Norocul lui e ca are un frate care are o mica afacere si fratele lui ii da aceasta sansa pe care societatea nu o poate da. Frumoasa experienta!

    Thumb up 1 Thumb down 0

    Răspunde

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *