Textul de mai jos este scris de Diana Solomon, în urma provocării mele și pentru Ziua Națională a Femeilor #PeToc, organizată pe cei de la fashionup.ro. Pe 14 septembrie, FashionUp oferă reduceri importante la toate modelele de pantofi din oferta magazinului, timp de 24 de ore.

Când mi-a trimis textul acesta pe mail, Diana mi-a spus că întâi a scris pe un carnețel (old school, cu pixul :D), după care a transcris totul în word. Așa ceva, recunosc, nu cred că mi s-a întâmplat niciodată de când am eu blog… :))

––––––––

Femei pe toc
sau cum o poveste bună începe cu „mă zgâiam la o pereche de pantofi, când deodată…”

Stăteam cu nasul lipit de vitrina magazinului. Pantofii îmi atrăseseră atenția mai ceva ca un magnet. Așa că iată-mă acum holbându-mă la ei ca o psihopată (una lefteră, ce-i drept) care pare că ar fi în stare să se îmbrace într-un costum de sandwich timp de o săptămână daca asta mi-ar garanta încălțămintea în fața căreia am încremenit de vreo trei minute.

Ai zice că sunt o Audrey Hepburn modernă în față la Tiffany’s. Doar că eu sunt o varianta după care ai întoarce capul ca să râzi, nu ca să o admiri, pentru că deja am aburit pur și simplu geamul la cât de aproape mă situam de vitrină, cu privirea ațintită spre tocurile de 12.

Într-un final, mă gândesc că am exagerat cu noțiunea de window shopping atunci când vânzătoarea, după ce a strâmbat din nas de câteva ori (nas pe care îl ținea oricum prea sus, ceea ce îmi amintea de câinele meu, care își ridică botul ori de câte ori îi miroase a mâncare), face un semn discret paznicului înspre direcția mea. Ei, și asta a fost momentul meu de „glorie”. Am făcut destul pe nebuna, iar mâine de dimineață personalul magazinului va trebui să șteargă geamul de bale și amprente de nas (probabil că aș putea da lecții acelor hobo care se holbează la mesele oamenilor din restaurante și nu se aleg cu niciun ciolan de ros).

Paznicul deschide ușa magazinului, moment în care îi zic pe fugă un „Aahh, eu tocmai plecam” și mă grăbesc s-o iau la pas înainte de a-și pune malacul gheara pe mine (deși poate nu era cazul, dar așa văzusem eu în filmele de acțiune).

– Na, Diana, dacă aveai în picioare tocurile alea de 12, nu mai puteai să te faci nevăzută așa repede din calea paznicului, pare că-mi șoptește în creier ceea ce cred că era vocea rațiunii.

– Dacă aveam tocurilea alea de 12, nu mai eram în situația asta din start, i-o reped eu bosumflată și ușor răstit.
Pauză.

– Hmm, cred că am pus-o eu la punct, îmi zic cu voce tare, moment în care o doamnă mai în vârstă pe lângă care trec se uită urât la mine și pare că-și ferește geanta.

– Dumnezeule, acum arăt ca o hoață?

– Nu, dar poate că ar trebui să încetezi din a mai vocifera când mergi singură pe stradă, se aude iar vocea din tărtăcuța mea.

– Hey, smarty pants, ia o pauză cu sfaturile, i-o trântesc eu în timp ce încep să alerg spre 85. Firește că-l pierd, așa că mai scap și niște înjurii la adresa șoferului, a RATB-urilor și a vieții mele deplorabile în general.

– Zi grea?

Ignor.

– Nu-ți face griji, am auzit că azi Marte e retrograd.

Îmi dau seama că nu era iar nesuferita de voce a rațiunii, pentru că ea nu prea citește horoscopul. Așa că mă întorc. În spatele meu stătea EA. Înaltă, frumoasă și încălțată cu cea mai tare pereche de pantofi, ever. Genul acelora pe care, în momentul în care îi pui în picioare, stol de rândunele te înconjoară, iar animalele pădurii încep să cânte și să te poarte pe brațe, în aer (probabil că după rolul de Audrey modernă, nici cea de Cenușăreasă a zilelor noastre nu mi-ar pica rău).

– Carla, îmi spunea ea, în timp ce eu mă zgâiam și salivam la tocurile ei.

– Diana, îi zic într-un sfârșit. Pantofii tăi sunt fabuloși.

– Mersi. Poate o să sune stupid, dar jur că atunci când îi încalț parcă un stol de rândunele…

– …te înconjoară și animalele pădurii încep să cânte?

– Da, fix așa! Și râdem amândouă.

– Femeile și pasiunea lor pentru pantofi, nu? spune Carla.

– Ah, habar nu ai! Azi, de exemplu, am atins apogeul penibilului atunci când… Și mă pornesc a-i descrie toată tărășenia cu bălitul în fața magazinului de pantofi. Și de aici am început a povesti vrute și nevrute, iar discuțiile despre tocuri păreau a fi preferatele noastre. Nici nu ne-am dat seama când au trecut autobuzele pe lângă noi, cum alți oameni alergau după 85 și-l pierdeau, după care blestemau cu nesaț toate liniile de RATB.

– Știi, spune Carla în cele din urmă, ai un talent fantastic în a povesti, cea ce-mi amintește de Sophie Kinsella.

– Autoarea Confessions of a Shopaholic? P-E-B-U-N-E? PE bune?

– Da. Ai umor, ai stil, personalitate și gusturi foarte bune în privința pantofilor.

– Ei, păcat însă că talentul ăsta de care vorbești tu nu-mi poate plăti tocurile alea de 12 pentru care aproape am fost fugărită de un paznic.

– Sau poate că da…

– Ce vrei să spui? îi răspund suspicioasă Carlei.

– Eu sunt redactor-șef la PeToc și de ceva vreme caut o asistentă (insert here un prim plan cu fața mea căzută pe jos), însă nicio fată nu m-a convins. Până acum.

Eu sunt în continuare blocată și arăt mai ceva decât Buster Keaton, omul cu chip de piatră.

– Deci, ce spui?

– Eu…să fiu…adică eu? Încerc să rostesc ceea ce pare a fi o propoziție. Incoerentă, ce-i drept.

– Da.

– Ești sigură?

– Da.

– Sigură-sigură? Carrie Bradshaw-în-fața-unui-magazin-de-pantofi-sigură?

– Carrie Bradshaw-și întreg- castingul- Sex and the City-în-fața-unui-magazin-de-pantofi-sigură că tu ești omul potrivit pentru asta.

– Holy God of Shoes! Where do I sign? îi răspund bâlbâită de emoție și euforie și începem amândouă să râdem.

– Diana, I think this is a begining of a beautiful friendship. (*vezi Casablanca)

The End
(cortina)
(aplauze)