Am vreo 4 ani de când am luat una din cele mai bune decizii din viaţa mea de cetăţean al patriei noastre cu buletin de Bucureşti: nu mai circul cu maşina, cu mine la volan, decât în extrem de rare momente. Şi e bine. E bine rău!

Până în acel moment, făceam parte din acea categorie (ah, cu câtă superioritate înţelegătoare mă uit acum la unii…) pentru care pusul dorsalului în maşină ca să meargă să cumpere pâine de la alimentara din colţ reprezenta un fel de secvenţă de cod din ADNul civic. Nu îmi închipuiam că se poate circul altfel în Bucureşti, nu concepeam să circul altfel. Eram, ca să o zic de la peluză, sclav al covrigului şi al pedalei…

„Sevrajul” care m-a cuprins în primele două săptămâni de când am luat această decizie a fost teribil. Acum râd când îmi aduc aminte de strofocările pe care le făceam să arunc cheia de la maşină cât de departe puteam şi cum îmi întorceam privirea să nu văd maşina, care mă chema precum o sirenă din Odiseea :)) Dar am strâns din dinţi şi, precum ardeleanul chinez ajuns în Capitală, am mers înainte pe sistem de tanc rusesc. Şi am reuşit. Unul din motivele pentru care mă pup singur de fiecare dată când mă gândesc la asta :D

Ce avantaje am bifat de când am lăsat maşina? Oho, o grămadă. După cum vă raportez mai jos. Dar nu înainte de a vă spune că nu mă lasă feng shuiul pe care îl am de când am luat această decizie să nu vă invit să participaţi la campania Do the Right Mix, lansată de Comisia Europeană. Care fix ce vă spun eu mai jos propovăduieşte, adică să găsiţi acea combinaţie ideală de străbătut oraşul, căci, nu-i aşa, nu doar maşina poate să te ducă din punctul A în punctul B. Intraţi în aplicaţia specială pentru concurs, încărcaţi acolo o poză cu voi în trafic şi puteţi câştiga în fiecare săptămână, prin tragere la sorţi, câte un voucher de la Decathlon în valoare de 400 lei.

Acestea fiind spuse, vă dau învăţăturile mele de ne-şofer de vreo 4 ani…

1. Mersul pe jos. Ştiţi că a pune un picior în faţa celuilalt este cea mai la îndemână formă de mişcare, da? Şi că, în lipsa mersului la sală, a alergatului sau a biciclitului, a merge pe jos reprezintă o nesperată gură de oxigen pe care o daţi organismului vostru, da? Ei bine, eu aşa am făcut. Şi am perioade în care fac o medie de vreo 4 km de mers pe jos. Pe zi. Cam singura mişcare pe care o fac, de altfel (spun cu juma de tastatură asta şi cu nădejdea că o să schimb ceva la acest capitol cât de repede…).

2. Metroul bucureştean. Oricât de tare l-am înjura şi oricât de tare ne mai enervează din când în când, această formă de transport reprezintă un curcubeu pe cerul traficului din Capitală, ca să citez o reclamă. După ce m-am obişnuit să merg cu metroul, mi-am dat seama că, pe distanţe lungi, este cel mai bun lucru care s-a putut întâmpla vreodată acestui oraş din punct de vedere al fentării traficului de suprafaţă. Aşa că îl folosesc la greu. Fără jenă, fără ruşine, fără reţinere.

3. Bicicleta. Da, ştiu, Bucureştiul este total neprietenos când vine vorba despre mersul cu bicicleta. Căci multe mai sunt de făcut în acest domeniu (faza cu pista specială de pe Calea Victoriei este doar din capitolul „ia să vedem ce şi cum„, nu din capitolul „hai să facem cu adevărat să fie„). Totuşi, pe distanţe scurte şi medii, bicicleta reprezintă o variantă. Dacă te înarmezi cu răbdare, atenţie maximă şi, desigur, mijloacele de protecţie, căci există mereu pericolul ca un năvleg să te împingă să te lăţeşti pe asfaltul patriei.

4. RATB nu e chiar atât de naşpa. Să mă urc într-un autobuz, troleibuz sau tramvai a fost greu pentru mine. Pentru că, fiind venit din 1993 în Bucureşti, am rămas cu sechele din perioada în care un drum, indiferent de distanţă, cu RATB reprezenta o caznă majoră. Pentru că era înghesuială, puţea, era mizerie, o porcărie, pe scurt. Numai că, după ce am început să testez această variantă de deplasare, am constatat cu surprindere că dracul nu e chiar aşa de negru. Şi că amintirile mele pot rămâne lejer la stadiul de amintiri, căci realitatea RATBistică este cu totul alta. Aşa, ca idee, ia uitaţi-vă voi din maşinile voastre la autobuze, troleibuze şi tramvaie şi o să vedeţi că nu se mai stă ca sardeaua aşa cum se stătea pe vremuri. Mă rog, există momente, dar alea sunt doar momente, nu regula, aşa cum se întâmpla în urmă cu nişte ani buni.

5. Relaxarea. Când mergeam cu maşina, mă enervam teribil în trafic. Acum, retrospectiv privind, pot spune că îmi creştea nervozitatea cu vreo 30% numai pentru că mă aşezam la volan, nici măcar nu trebuia să pornesc motorul. Pentru că aşa e traficul din Bucureşti. Ca să nu mai vorbim de stresul pe care găsirea unul loc de parcare îl presupune. Sau – dacă ai acest noroc mirobolizant – să îţi palpite ficatul pentru că ţi-a ridicat maşina în acele 3 minute şi jumătate în care tu te-ai dus să laşi un plic undeva. Bref, sunt muuuuuult mai relaxat acum. Şi, pe  cale de consecinţă, Bucureştiul îmi pare mult mai simpatic.

6. Taxiurile. În caz că nu ştiaţi, cele mai multe companii de taxi din Bucureşti au tariful de 1,39 lei/km. Ceea ce înseamnă că poţi traversa Bucureştiul ăla în care ne învârtim de regulă cu vreo 25 de lei. Eu merg mult cu taxiul şi extrem de rar mi se întâmplă să dau mai mult de 15 lei pe cursă. Păi, dacă pui la socoteală ce am zis la punctul 5 şi coroborat cu ce am zis la toate celelalte puncte, are rost să mă mai stresez io personalmente cu condusul?