07.12.2016

Şi bulgarii sunt un fel de români, aşa, în felul lor balcanic

Află cum poți să câștigi o Dacia Duster Laureate și alte zeci de premii.

În weekend am ajuns pentru prima dată în viaţa mea pe vestitul litoral bulgăresc. Vestit, pentru că nu am auzit încă pe cineva din scumpa noastră patrie care să spună altceva decât „măh, bulgarii sunt cu mult peste noi la capitolul turism„. Aş fi vrut să găsesc argumente contra, dar nu am reuşit. Aşa că mă alătur şi eu corului celor care spun că, cel puţin la capitolul turism, vecinii noştri castreveţari ne dau clasă.

Dar – pentru că, evident, vorbim despre Balcani – există un mare „dar”. Aşa cum încerc să vă raportez mai jos. Cu menţiunea că, în ciuda unor ciudăţenii a la carte, ca să le zic aşa, tot la ei, la bulgari, aş vrea să ajung, căci litoralul nostru nu mai este de multă vreme ceva care să îmi placă. Nici măcar cât să mai dau o fugă să îmi murez dorsalul în apele româneşti. Nope. De nici o culoare.

Am stat la Lighthouse Golf and Spa Resort. Undeva între Kavarna şi Balcic. Am fost contrariat un pic atunci când, în timp ce făceam rezervarea (pe booking.com, fireşte), am văzut cât de pretenţios se numeşte locul raportat la preţul absolut decent: 100 E pe două nopţi pentru un apartament cu o cameră (dormitor şi living, dotat cu de toate, inclusiv maşină de spălat). Ajunşi la faţa locului, am fost surprins din nou să văd că „resort” era exact cam ce înseamnă treaba asta. Adică un fel de mic orăşel, întins pe câteva hectare, cu intrare cu barieră, cu teren de golf foarte mişto, cu câteva piscine (nu foarte mari, dar nici nu îţi trebuie bazin olimpic) .Totul foarte cochet şi foarte curat. Mult peste ce înţelesesem noi când ne-am făcut documentarea unde avea să venim.

Ajunşi în acest punct al povestirii mele, hai să vă spun ce am vrut să zic cu balcanismul de la începutul textului. Care mi-a confirmat faptul că mult drum mai avem de străbătut, noi cei din zona asta a Europei, până să umplem forma (excelentă, de altfel) de conţinutul necesar. Căci infrastructura, hardwareul, dacă vreţi, este impecabilă, dar serviciile sunt de astea, de-ale noastre.

Discuţiile telefonice pe care le-am avut cu cei de la resort (de la confirmarea rezervării, la indicaţiile de traseu) au fost impecabile. Căci oamenii de acolo vorbeau o engleză brici şi erau de o politeţe exemplară. Doar că mai apoi am realizat că ei erau „prima linie”, cum ar veni. Iar restul erau o pastă comunicaţională. Şi, pe alocuri, enervantă.

Exemplul cel mai bun a fost când a trebuit să comandăm de mâncare. În cameră. Pentru că, ni s-a spus, resortul nu are un restaurant, aşa că trebuie să comandăm delivery. No problemos, ba chiar era mai comod pentru noi. Doar că pe meniul (printat color pe un A4) pe care l-am primit când ne-am cazat, nu era nici un număr de telefon unde să putem suna. Am sunat la centrală, unde am avut aceleaşi dialoguri impecabile şi de unde am primit numărul pentru restaurant.

Ehe, aici a început ceva din ciclul „ză dacs come from ză tracs„, căci cel care a răspuns la telefon nu înţelegea de nici o culoare ce vrem să comandăm. Şi nu vorbim despre nişte chestii de alea fine, ci despre nişte mâncăruri clasice, gen pui cu cartofi şi peşte. După minute bune de „ă, î, u, e„, ne-a dat pe altcineva la telefon. Care vorbeam cam cu 1 cm mai bine engleza decât predecesorul. A mai durat vreo 7 minute să ne facem înţeles, dar într-un final am declarat „victorie!”.

Şi a venit mâncarea. Care a costat cam 85 de lei, în bani româneşti. Adică o mână de cartofi prăjiţi cu un piept de pui, o farfurie de nişte peşti mici (nu ştiu ce erau) prăjiţi şi o prăjitură. Gătite modestuţ, ca să nu îi zic altfel. Drept pentru care nu am mai încercat faza cu comandatul.

Ca să ajungem de la resort până la plajă, trebuia să facem un drum de vreo 5 km. Nu am avut nici o problemă cu asta, ştiam că aşa va fi, ne-am asumat asta. Faza faină era că mergeam pe un drum privat, cu barieră care era activată doar de un card special, cam 2 km jumate, iar priveliştea era splendidă, adică merita plimbarea.

Ajunşi la plajă, deşi erau indicatoare peste tot cu Lighthous Beach, noi nu am găsit nimic care să fie rezervat pentru resortul la care stăteam. Oricum nu te puteai înţelege cu cei care se ocupau de chestii acolo la plajă, căci engleza lor era dintr-un film documentar cu pinguini sălbatici de stepă. Am înţeles ulterior să ar fi trebuit să primim ceva vouchere de la resort, dar nouă nu ne-a spus nimeni nimic. Dă-i pace, nu a fost o problemă, vă spun doar despre astfel de chestiuni în contextul balcanismului despre care vorbim acilea.

Plaja faină. Dar nu grozavă. Cel mai bun lucru a fost că, în plin vârf, ca să zic aşa, nu era înghesuială nici pe departe. Am prins apa la o temperatură de vis, aşa că momentele petrecute acolo, cu doamna sufletului meu şi cu cele două minunăţii, Mara şi Patricia, au fost de mare angajament.

Aşa, de culoare, am văzut un japonez, îmbrăcat la marele fix pentru golf, cum şi-a cumpărat două pachete de ţigări de la supermarketul (micuţ, dar cu de toate) din cadrul resortului şi a plătit în lei româneşti. Căci, spre deosebire de alte naţii, bulgarii nu au nici o jenă să primească orice monedă, atâta vreme cât le-o dai, nu le-o iei, cum ar veni :)

Tot aşa de culoare (dar una mai cacanie): deşi liniştea din tot resortul era ceva care ne-a plăcut la maximum din prima, sâmbătă seara, pe la 20 şi un pic, s-a declanşat jihadul. Căci în clădirea clubului de golf, aflată la o distanţă respectabilă de celelalte clădiri, a început un mare chef. Cu formaţie, strigături, alea, alea. Era departe clădirea, dar se auzea de zici că îţi cântau în balcon. Şi au tot cântat până la pa 4 dimineaţa. Not funny. Deloc.

Probabil cea mai mare ciudăţenie ni s-a întâmplat când am făcut check out. Mă rog, vorba vine. Căci noi ne-am dus la „office”, de unde ne primisem cheile şi cardul pentru barierele din resort, dar acolo era închis. Am sunat la numărul pe care îl avem „for anything„. Ne-a răspuns o femeie. Care ne-a spus că ea vine la office peste 1 oră şi că, dacă nu putem aştepta, să aruncăm cheile şi cardul prin geam. Deci cum? Credeam că nu am auzit bine. Dap, pe geam. Ceea ce am făcut. Habar nu am unde au aterizat. Dar eu le-am aruncat pe geam. Şi am plecat.

Pe drum, ne-am mai dat seama de un lucru: că nu primisem nici o chitanţă sau ceva pentru plata cazării. „We prefer cash” ni s-a spus când am ajuns în resort şi noi, ca să ne ştim într-o parte, am plătit. Cash. Şi, prinşi cu instalatul repede ca să mergem apoi la plajă, nu ne-am mai gândit la chitanţă şi alea, alea. Nici ei, din câte se pare…

Una peste alta, ne-a plăcut. Căci români suntem. Şi înţelegem chestii de astea care dau cu virgulă. Şi, în ciuda acestor ciudăţenii, oricum le ei este mai bine decât la noi. La ei, la bulgari, adică, desigur.

Despre autor: Cristian China-Birta

Blogger din 2007. Toamna :)) Antreprenor din 2009. Mândru membru al Kooperativa 2.0.

Mihai Dragomir: „Nu suntem un Festival de covor roşu şi de tocuri”

Mulţumim, Robin Williams. O să ne fie dor de tine…

3 comentarii

  1. marți, 12 august 2014, 08:50

    […] Chinezu deschide revista blogurilor de marți cu un articol în care scrie că și bulgarii sunt un fel de români, aşa, în felul lor balcanic. […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
  2. Catalin
    miercuri, 13 august 2014, 07:35

    Am fost de doua ori anul asta si m-as mai duce! Ai uitat sa mentionezi ca 80% din clienti sunt romani!

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
  3. miercuri, 20 august 2014, 13:51

    […] cu golful cam cum are un pinguin treabă cu o bere rece :D Dar uite că, după ce am petrecut un weekend la Lighthouse Golf and Spa Resort şi după ce mi-a plăcut corespunzător acolo, deja comunicatul din care am spicuit mai jos îmi […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *