Am ascultat „Afterglow” (2012) al celor de la Black Country Communion la recomandarea lui BogDan. Şi bine am făcut. Pentru că a fost o surpriză plăcută. A venit la fix, parcă, după o perioadă în care nu prea ascultasem acest gen, western rock mai aşezat, aşa că m-a coafat corespunzător. E drept că am avut reticenţe, căci după ce m-am fript de câteva ori cu anumite super-grupuri care m-au ofilit rău, am zis să nu cumva să… Dar nu, Afterglow este chiar un album bun.

Trupa sună bine rău. Adică e omogenă, vocea lui Glen Hughes se lipeşte foarte bine de secţia ritmică (excelentă în  „The Confessor”, ca să dau doar un exemplu), în care toboşarul Jason Bonham iese în evidenţă cu nişte „bătăi” foarte reuşite. Plus că l-am (re)descoperit pe Joe Bonamassa, un chitarist care îmi pare că nu a fost apreciat la adevărata sa valoare. Şi nu mă refer atât la tehnică, pe care o stăpâneşte fără probleme, ci la feeling, la modul în care reuşeşte să te surprindă cu nişte acorduri aruncate parcă la mişto şi cu o execuţie excelentă. Recomand solistica splendidă de pe „The Giver”. Plus excelentul dialog dintre el şi splendidul clăpar Derek Sherenian pe „Crawl„.

Dacă ar fi să reproşez ceva trupei este că încă nu au învăţat că şi din punct de vedere muzical drumul cel mai scurt între două puncte este linia dreaptă. Adică uneori mi se pare că se complică prea mult în a complica piesa, ca să zic aşa, ceea ce nu ar fi o problemă în sine, doar că nu aduce nimic în plus, aşa că devine uşor redundant. Altfel spus, barocul îmi place, dar rococoul nu :D

De apreciat registrul muzical larg al trupei, care cântă şi piese săltăreţe şi angajante precum „Midnite Sun” sau „Dandelion”, dar te şi pune pe gânduri cu complicăciuni foarte reuşite precum „The Cicle” sau „Atferglow”.

Pe o scară de la 1 la 10 dau albumului nota 8,5. Şi vă recomand să îl ascultaţi, desigur, pentru că nu  vă pică să ascultaţi în fiecare zi aşa ceva.