04.12.2016

Cioburile mele. Și ale tale. Și ale noastre, ale tuturor

Află cum poți să câștigi o Dacia Duster Laureate și alte zeci de premii.

Fiecare ciob este, singur, un întreg. Dar întregul adevărat îl fac doar toate cioburile împreună. Cu sentimentul acesta am închis cartea lui Bogdan-Liviu ConstantinescuCioburile mele”. Pentru că fiecare pagină din această carte este un ciob aflat în căutarea răspunsului la întrebarea de ce s-a spart întregul și care este acel ciob care mă reprezintă cel mai bine?

Nu este o carte ușoară. Nu are cum să fie. Orice întreg spart în bucăți doare, chiar dacă suntem doar spectatori la fărâmițarea a ceea ce cândva a fost ceva complet. Dar este genul de carte pe care eu o consider, măcar din când în când, necesară. Pentru că întotdeauna când discuți despre cioburi realizezi crăpăturile din tine…

Bogdan îmi pare genul de autor (nu știu dacă și de om) aflat într-o continuă zbatere pentru a găsi lumina (înțeleasă ca o cale de ieșire din fărâmițare). Dar atunci când o găsește, o refuză imediat și irevocabil pe motiv că e prea puternică și că îl orbește…

Vă dau mai jos câteva citate din carte. Și vă recomand să o citiți. Sau măcar câteva capitole din ea. Sper să înțelegeți mai apoi de ce…

”Nu mi-a plăcut niciodată să îmi vând sufletul. Nu a existat nimeni să mi-l cumpere. Nu va exista nimeni să facă asta. Tocmai de aceea m-a durut. Tocmai de aceea m-am târât. Nu m-a putut cumpăra nimeni. Nu m-am vândut nimănui. Nu… oare cât mai repet lucrurile astea?”

”Sunt nobil. Și probabil cea mai frumoasă dovadă a sângelui albastru ce zace în mine este faptul că am căpătat îngăduința de a te cunoaște.”

”Trăiesc în ploaie de atât de mulți ani, încât nu știu dacă trotuarele din mine se vor mai usca vreodată.”

”Un om căruia i se oferă iertarea în genunchi este un om înfrânt.”

”Singura spelndoare din toate aceste rânduri este că în clipa în care decidem să ne mințim singuri, nu ne doare. Iar singura problemă este că în clipa în care ne trezim, arătăm către oricine altcineva cu degetul, numai către noi nu. Și ne uităm în celălalt, știind că oglinda nu ne mai arată de multă vreme pe noi, având și ea demnitatea ei. Probabil că nu există vreo oglindă care să își dorească să reflecte o tinichea.”

”Eroii mor întotdeauna singuri, așa e scrisă istoria, doar armatele scapă întregi.”

Despre autor: Cristian China-Birta

Blogger din 2007. Toamna :)) Antreprenor din 2009. Mândru membru al Kooperativa 2.0.

O cartografie subiectivă a culturii independente

Hai la balul mascat de 5 ani de byron!

3 comentarii

  1. duminică, 20 noiembrie 2011, 13:42

    Mulţumesc pentru rândurile frumoase, e bine să vezi că pasiunea pentru carte nu se stinge, în ciuda tuturor lucrurilor care, la prima vedere, ar putea părea altfel.
    Nu pot să spun decât că, de data aceasta, sper să rezist luminii găsite. M-am zbătut pentru ea şi ca om. Am găsit întunericul, l-am asimilat, uneori m-a asimilat el pe mine. Privind reacţiile voastre, aş spune că a fost şi ăsta bun la ceva :)

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
  2. luni, 26 decembrie 2011, 23:43

    […] că şi volumele viitoare le vor produce aceeaşi părere pozitivă la lecturare. Mulţumesc şi Chinezului. Mulţumesc şi Lupului Alb. Mulţumesc tuturor nebunilor care au citit rândurile […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
  3. marți, 27 decembrie 2011, 08:31

    […] și vreau să îți dau această carte”. Și mi-a întins cartea. Era cea despre care am scris eu aici. Cu o dedicație care m-a emoționat Și pentru că era scrisă din suflet, dar și pentru că […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *