24 de cărți în trei luni. De atât am fost în stare. Un pic sub media mea trimestrială din ultimii ani. Dar vinovate (superbe vinovate!) de această scădere sunt în principale monumentalele lucrări ale lui Toynbee și Pinker, le vezi mai jos. Dar și tendința mea din ce în ce mai accentuată de a luat la citit ”cărămizi”. Cărți groase. Și grele. Nu știu de ce mă atrag din ce în ce mai mult, o să stau și o să cuget pe tema asta…

Hai că trec direct la topuri. Care-s pe sistemul deja consacrat: 5 cu 5. Ca să nu amestecăm merele cu parașutele.

Spor la citit. Din toate punctele de vedere :D

Top 5 non-beletristice

Locul 1. Arnold J. Toynbee – Studiu asupra istoriei
Monumentală lucrare. De neratat pentru pasionații de istorie. Și nu numai. Că nu e doar despre istorie acolo. Este despre om. Despre fenomenalul om. Dar și despre cretinul om. Același om. Fascinant la cartea asta (cărțile, de fapt, că sunt 10!) este că Toynbee prezintă un fel de sistem prin care societățile cresc și descresc și, unele, dispar. Cu anumite legi. Cu anumite numitoare comune, să le zic așa. Un sistem contestabil, desigur. Dar fascinant tocmai pentru că are atâta logică în mare parte încât îți creează niște fiori pe la feng shui. Și te împinge, cumva, să găsești argumente să zici că nu este așa. Monumentală lucrare, cum ziceam (eu am citit sinteza de peste 1.000 de pagini făcută de D. C. Somerville, nu toate cele 10 cărți ale lui Toynbee).

Locul 2. Richard Dawkins – Dumnezeu, o amăgire
Ți-o zic direct: este Constituția ateilor. Ca să nu îi zic Biblie, pardon my ironic French. Sau, dacă vrei, este un manifest prin care autorul argumentează de ce ”credința” atee ar trebui respectată ca orice altă religie. Adică, gen, de când a nu crede în ceva nu este o credință? Bine, când zic manifest nu mă refer la un pliant sau ceva. Că e ditat cartea. Cu multe studii științifice și opinii plecând de la acestea. Adică, bref, dacă te încearcă lipsa de credință (sau cum să îi zic) s-ar putea să îți placă. Mie, ca ateu, dar ateu nepracticant, vorba lui Luis Landero, îți dai seama că mi-a plăcut.

Locul 3. General David Petraeus/Andrew Roberts – Conflict
Foarte bună carte dacă vrei să înțelegi dintr-o perspectivă de tactică militară, dacă vrei, conflictele armate mondiale de după cel de-al doilea război mondial. Îți zic două concluzii majore ale cărții (printre altele care te ajută mult la înțelegere): 1. moralul trupelor combatante este incredibil de important 2. aproape niciodată un stat agresor nu a reușit să câștige războiul. Asta apropo de ce se întâmplă acum în Ucraina. De altfel războiul declanșat de ruși ocupă o parte importantă din carte. Și te ajută să înțelegi mai multe despre ce-i acolo.

Locul 4. Steven Pinker – The Better Angels of Our Nature: Why Violence Has Declined (audiobook)
Monumentală lucrare. N-am avut curaj să mă apuc să o citesc. Așa că am preferat audiobook. Practic, Pinker ia la bani mărunți toate tipurile de violență. Și le analizează atât istoric, cât și psihologic. Mergând pe ideea că, istoric vorbind, violența omenească a scăzut. Și face o analiză – mie asta mi se pare cea mai tare parte din carte – a modalităților prin care specia umană poate să devină și mai puțin violentă. Și ajunge la concluzia că doar rațiune, exersată rațional, cum ar veni, poate face asta. Și argumentează de ce. Pe mine m-a cam convins, recunosc…

Locul 5. Anne Applebaum – Axa autocraților
O perspectivă interesantă asupra lumii contemporane. În sensul că autoarea zice așa: tot vobim de axa occidentală, axa NATO, axa democrației. Dar de partea ailaltă este o adevărată axă a autocraților. Și descrie cum colaborează între ei, cum se ajută în jurtișaguri și în nerespectarea a tot felul de drepturi și tot așa. Dacă te uiți la ce zicea Applebaum ca la o imagine de ansamblu înțelegi că e mult mai complicat pentru noi, cei de astalalată parte a baricadei, să ne luptăm cu autocrații care-s grupați pe axa aia autoritaro-dicatatorială…

Celelalte cărți non-beletristice citite sunt:

Marie-Janine Calic – Butoiul cu pulbere
Este o istorie a Europei de Sud-Est. Extrem de bine documentată. Că nici nu i-aș zice carte. În accepțiunea de scriitură. Pentru că autoarea nu le are cu scrisul. În accepțiunea literară. Dar ce e beton la cartea asta (iote că tot carte i-am zis…) este după cum urmează: informațiile pe care le afli, documentarea extraordinară din spatele lor și faptul că merge în paralal cu toate țările și regiunile din zonă, puse în context internațional. Am citit multe cărți despre zona noastră balcanică. Dar asta este cea mai ”rodundă” și mai documentată. Clar.

Bertrand Russell – De ce nu sunt creștin
E genul de carte îți place sau te enervează, în funcție de cât de stelist sau de dinamovist eșți. Mă rog, unii nici măcar nu ajung să o citească și deja îi enervează, știi cum zic. Dar pentru cei care mine (apropo, la recensământ m-am declarat stoic la religie) este o lectură foarte interesantă. Din care rămâi cu modul în care marele filosof se raporta la (non)divinitate. Și tragi concluzii. Și poți să și cugeți. Că asta-i, la urma urmei, rolul unei cărți bune. Câtă cugetare remanentă provoacă. Sau ceva.

Jason Hemlock – Stoicism: How to Use Stoic Philosophy to Find Inner Peace and Happiness on Everand and thought you might like it (audiobook)
Un ghid absolut cinstit al modului în care ai putea integra stoicismul în viața ta. Sau, dacă vrei, o aruncătură de privire asupra acestui curent de gândire. De fapt, eu îi zic filosofie aplicată. Care te ajută mult în viață. Dacă nu ești familiarizat cu principiile stoicismului, este o carte bună ca să te ghideze.

Daniela Palade Teodorescu (coordonator) – Criza mijlocului de carieră
Ce a făcut stimabile Daniela cu cartea asta este o mare ispravă. Căci, oricum o învârtim și o mermelim, să convingi vreo 40 de oameni care știu oleacă de bătaie în zona de business, de consultanță sau de terapie să își aducă contribuția la un astfel de subiect, ei bine, chiar este o mare ispravă. Am și eu un text acolo. Care nu-i cel mai rău dintre toate aș putea zice :D

Lavia Bârlogeanu – Rătăciți în Labirint
Ce m-a atras la carte a fost că mi-a zis doamna mea că abordează zona de psihanaliză dintr-o perspectivă de mitologie. Iar io-s fiert pe mitologie. Așa că am băgat-o o fisă. Nu m-a prins. Adică am învățat chestii de acolo. Dar nu suntem pe aceeași lungime de undă. E mult prea aspirațional ce zice autoarea. În sensul că eu sunt mai practic (chiar dacă nu practician al practicii…). Dar cred că această carte ar putea fi de ajutor celor care vor să intre în zone de astea mai constelate, ca să îi zic așa. Io nu-s material de ăsta.

Top 5 beletristice

Locul 1. John Fowles – Magicianul
Am recitit-o după vreo 78795 de ani. Mi s-a părut mult mai bună decât în tinerețe. Și m-a pus pe gânduri mult mai grav decât atunci. Este, cred, o carte de referință pentru cei care nu se sfiesc să se auto-provoace singuri la cugetare temeinică.

Locul 2. Abdulrazak Gurnah – Furt
Am o feblețe majoră pentru acest autor. Și pentru cei care traduc în română (chapeau în cazul de față pentru traducătoare Andreea Năstase!) operele sale. Este unul din cei mai mari scriitori care te fascinează și te ține lipit de scriitura lui vorbind despre vieți de oameni normali, ca să îi zic așa. Modul în care te ia și te plimbă prin viețile personajelor sale, din zona africană și prin complicatele ițele socio-religioase, este de mare, mare angajament.

Locul 3. Mircea Tănase – Primăvara la Bug
Ce carte… M-ar fi zguduit și dacă nu aș fi știut că autorul este tatăl lui Gelu Duminică. Față de care am o mare, mare considerație. Subiectul te înfioară. Și te oripilează. Și te duce înspre auto-revoltă. Auto în sensul că te întrebi cu pumnul strâns cum de a putut neamul din care faci parte să trimită la moarte atâția semeni? Căci despre asta este cartea: despre rromii trimiși de statul român să moară în Bug în timpul celei de-a doua mizerii mondiale. Ce este fascinant la carte este că, deși subiectul este unul atroce, stilul în care este scrisă este unul de bunic. Zău, nu știu cum să îi zic altfel. Așa că te ține permanent într-un soi de disonanță cognitivă. Este, dacă vrei, o carte necesară. Dură, dar necesară. Ca să ne învățăm istoria aia adevărată. Nu suveranistă.

Locul 4. George Moise – Boran, Dumnezeul subteran
Ce surpriză plăcută acest autor! Condei foarte bun. Mi se pare că redă excelent limbajul colocvial. Mult mai bine decât o fac mulți alți scriitori. Iar subiectul cărții, deși pare o caterincă (inventează unii o nouă religie și începe un haos național), prin cum se desfășoara acțiunea în România noastră, cu toate implicațiile sale, te pune un pic pe gânduri. Semnul unui scriitor bun, clar.

Locul 5. Laurențiu Despina – Când lacul a strigat
O carte duioasă. Că nu știu cum să îi zic altfel. Duioasă în sensul că te înțeapă din când în când. Dar doar ca apoi să te mângâie unde te-a înțepat. Dintr-o altă perspectivă, este o carte despre marile bătălii ale micilor vieți. O carte despre normalitatea anormală a vieții fiecăruia dintre noi. O carte în care sunt mari șanse să te regăsești. O surpriză plăcută acest autor român contemporan, îl recomand.

Celelalte cărți beletristice citite sunt:

Valerie Perrin – Viața ca un film
O carte ok. Cu împletiri de planuri măiastru realizate. Și cu personaje foarte bine conturate (asta mi se pare punctul forte al autoarei). Mi s-a părut, însă, un pic cam forțată intriga. Adică e de parcă autoarea s-a gândit că o să se facă un film bazat pe cartea ei. Dar un film nu de artă, ci unul de ăla hollywoodian sau ceva. Dar, trecând peste asta, este o carte pe care o citești ușor. Una agreabilă. Dar nu mai mult.

John Bowen – O lume în altă parte
O carte cu un final enervant. Pentru că mi s-a părut că autorul parcă nu a mai avut răbdare sau inspirație și a decis să termine brusc toată daraveră. Este, cumva, o carte fără finalizare, ca să vorbesc ca de pe cartier. Altfel, reușită, interesantă. Cu o combinație între viața politică din Marea Britanie, viața personală a unor politicieni și o paralelă cu mitul lui Fiolctet.

Ludmila Ulițkaia – Trupul sufletului
Am citit tot de această splendidă autoare. Așa că n-aveam cum să nu citesc și această adunătură de povestiri (pardon my French). Deși nu-s mare fan de proză scurtă. Nu știu de ce… Îmi plac romanele. Cu cât mai lungi, cu atât mai bine. Că îmi pare că într-un roman găsești cu adevărat talentul scriitorului. Sau nu. Bun povestirile, nimic de zic. Că scrie excelent stimabila Ludmila. Dar sunt… povestiri.

Thomas Bernhard – Ca tăietorii de lemne
Este o carte-ruminație. Scrisă la persoana I. Personajul este unul cam tulburat. Și așa sunt și gândurile sale pe care le citești. Dar tocmai de aceea ce zice el te atrage să înțelegi până la urmă de ce zice ce zice. Și termini cartea și tot nu înțelegi. Doar bănui. Dar faptul că te-a ținut cu interesul treaz până la final, deși scriitura este de aia cursivă în sensul că merge într-una și sare de la una la alta, înseamnă că e chiar bună cartea. Pentru unii, mă rog.

Percival Everett – James
Interesantă abordare: este o carte scrisă din perspectiva lui Jim din celebra ”Coliba unchiului Tom”. În care regăsești mizerabila atmosferă sclavagistă din America acelor ani jegoși. Foarte bine construit personajul principal. Prin ochii lui vezi toată acțiunea, ca să îi zic așa. Fascinantă schizofrenia lui, realizată impecabil, în sensul că personajul trece foarte repede, în funcție de context, de la un sclav netot la un erudit care discută despre Voltaire.

Bogdan Teodorescu și Petru Berteanu – Oricine poate muri
Un policier scris foarte bine. Și cu personaje credibile. Și cu grupări mafiote cu încrengături până la cele mai înalte cabinete, ca să zic așa. Și cu niște vieți personale foarte interesant întrepătrunse. Totul întâmplându-se în contextul nebun și înnebunitor al pandemiei. Este o carte bună de citit nu doar dacă ești fan de polițiste. Pentru că te convinge nu neapărat firul epic, deși e bine făcută. Ci umanismul, cum ar veni, al personajelor. Ia din punct de vedere al biografiei lui Bogdan Teodorescu, titlul ”Oricine poate muri” este… cumva. Pentru că este ultima lui carte, Bogdan a murit în aprilie 2025…

Teo Matei și Bo Hrib – Blues Cafe
O foare reușită carte polițistă. Cu o trupă de foști militari români, cu explozii prin București, cu atentante și cu o combinație de anchetatori interesantă, o tânără inspectoare de la Poliție și un mai bătrân fost militar de la SRI. Scrisă bine, cu zvâc, te ține până la final. Și nici nu e carte de aia de îți dă o juma de indiciu cumva și tu te prinzi cine e făptașul. Sau, mă rog, io nu m-am prins. Că nici nu-s fiert pe polițiste, recunosc. Dar în ceea ce privește autorii români contemporani mai bag câte o fisă. Cum lesne poți vedea în acest articol, la câte polițiste românești sunt (un record absolut pentru mine!).

Dănuț Ungureanu – Fata și frica
O carte polițistă. Ish… În sensul că este implicată poliția, dar mai pe persoană fizică, așa. Adică în persoana unui comisar. Care rezolvă până la urmă cazul. Dar o face neoficial. Cu tot felul de încrengături de mafioți și foști mafioți. Și politicieni. Și corupți. O lume mizerabilă, deci. Dar care este făcută frumos din vorbe de condeiul lui Dănuț Ungureanu. Care, recunosc, este una din feblețile mele pe linie de polițiste.

Radu Găvan – Efectul Jumanca
Deși nu prea citesc povestiri scurte, faptul că îmi place cum scrie Radu Găvan (romanele…) m-a făcut să bag o fisă și la povestioarele grupate în acest volum. Și mi-au plăcut. La unele râzi, la altele înghiți în sec, dar numitorul lor comun este că aproape toate te pun un pic pe gânduri. Leitmotivul lor este statutul scriitorului în epoca asta pârdalnică. Și mă refer la un statut care este o combinație între psihic, material și o șaormică de percepții. Care, într-un final, are gust bun.

Peter Demeny – Ieșirea din vârtej
O carte mărturie, ca să îi zic așa. În care autorul își deschide interioarele, cum ar zice patagonezul ajuns din greșeală în Poplaca. Ocazie cu care arunci un ochi, tragi învățăminte și, poate, reușești să le aplici și în viața ta.

Notă: unele linkuri sunt de afiliate marketing.