Știți faza: stai la bere cu băieții și, invariabil, începe discuția ”măh, pe vreme mea…”. Vorbind despre fotbal, firește. Și, în unele cazuri, despre alte sporturi. Dar pe coordonata aia de coracon (și care, hai să o recunoaște, bre, ne cam aruncă în oala cu melancolie…) în care ne aducem aminte cum era când eram noi mai tineri și când fotbalul (sportul, în general) era ca aerul sau ca apa, nu puteam trăi fără.

Fiecare băiat (nu zic bărbat în acest context, căci nu îmi place cum sună :D) are momentul lui de glorie când vine vorba de fotbal. Ăla personal, zic. Ba că a câștigat cupa școlii în clasa a șaptea, ba că a jucat la juniorii clubului local și a făcut ceva deplasări pe la alte cluburi mari (nici nu mai contează că stătea doar pe banca de rezerve :D), ba că a început fotbalul cu cineva care acum e mare fotbalist, dar ”dacă mă țineam și eu…”. Și mai sunt și acele câteva cazuri în care băieții pot povesti bazat de tot de partea de performanță, caci au jucat la un oareșce nivel în zona profesionistă. Ideea de baza este, însă, că toți avem măcar un moment în care să ne activăm acea esențială funcție din ceea ce suntem, adică ”am fost fotbalist”.

E mult ”dacă” în ce zic mai sus, recunosc. Dar tocmai de aceea zic. Pentru că vreau să vă spun câte ceva despre excepționala inițiativă Cupa Hagi Danone. Care, plecând de la ce am zis mai sus, tocmai asta face: oferă copiilor care participă șansa de a nu mai sta în zona lui ”dacă”. Ceea ce mie mi se pare extraordinar.

Ca să înțelegeți de ce mă entuziasmez când vorbesc despre această competiție, trebuie să vă spun (în caz că nu știați deja) sunt mare fan al sportului făcut de copii. Și am foarte multe motive să simt așa, nu doar cele ce țin de parte de performanță (căci puțini ajung la un asemenea nivel), dar mai ales pe partea de pregătire pentru viață, de învățat ce înseamnă competiția, înfrângerea, victorie, lucrul în echipă… dar să mă opresc, căci dacă mă pornesc nu mă mai opriți până mâine :D

În weekend am fost la Galați, unde a avut loc prima etapă zonală din cadrul Cupei Hagi Danone. Și cum am intrat pe stadionul Siderurgistul am simțit că îmi crește sufletul. Pentru că am intrat, din nou, în atmosfera de copii concentrați pe joc, încruntați când jocul mergea prost, entuziaști când le ieșea ceva, triști (câțiva cu lacrimi în ochi, dar nu mai spuneți nimănui, căci ei sunt bărbați, nu-i așa? :D) când pierdeau meciul. Și mă uitam la ei și vedea în toate gesturile și privirile lor că primesc niște lecții de viață. Că învață, cu fiecare moment, să se înțeleagă mai bine, să fie ei înșiși.

Hai să vă spun altfel. Să ne imaginăm un pic că acești copii nu ar avea șansa să participe la Cupa Hagi Danone sau la o altă competiție de acest gen. Și să ne gândim cât de mult ar pierde. Dar ce zic eu ”mult”, corect este ”enorm”. Căci a participa la un astfel de eveniment este, dacă vreți, viața în mic: pierzi, câștigi, te superi, te bucuri, plângi, râzi, ești certat, cerți și, mai mult decât orice, mergi înainte cu lecția învățată.

O să vă mai spun despre Cupa Hagi Danone aici pe blog. Pentru că m-am băgat să sprijin 100% această inițiativă, și pe chinezu.eu dar și pe sportlocal.ro. Și salut implicarea lui Arhi și Digital Sport.

Apropo de implicare, o sa lansez cât de repede o provocare pentru bloggeri din zonele unde o să aibă loc competiția. Cât de curând, stați pe aproape :)

Vă las cu o poză tare șmecheră pe care am făcut-o io cu ascuțitoarea mea de Canon EOS nuș ce :D Iar dacă vreți să vedeți și alte poze de la competiție, ia intrați, rogu-vă, aici și aici.

Mulțumesc Ionuț, Bogdan și Ciprian, pentru că ați venit să ne vedeți la lucru pe stadion. Bine, hai fie, și la bere :))