Încep relatarea mea de la Campionatul Mondial de Canotaj de la Plovdiv, unde am ajuns datorită invitație Herbalife Nutrition (este sponsor al lotului feminin de canotaj, un mare bravo pentru implicare!), cu unul din cele mai frumoase momente pe care le-am trăit ca suporter al sportivilor noștri (și am deja niște sute de astfel de isprăvi la activ). Vă redau mai jos textul pe care l-am scris la cald, atunci când am pus fotografia pe facebook.

Mi-au dat lacrimile la faza asta. M-am ascuns în spatele ochelarilor de soare, dar nu cred că m-a ajutat mult…

Ce vedeți în acestă fotografie, pe care am făcut-o printre lacrimi, cum ziceam, este un moment senzațional. Unul din cele mai frumoase momente pe care le-am trăit live de când mă duc la tot felul de competiții sportive.

Ionela și Marius sunt căsătoriți. Și s-au întâlnit în fața podiumului de premiere de la Campionatul Mondial de Canotaj de la Plovdiv. Marius tocmai ce își primise medalia de argint. Ionela tocmai ce coborâse din barcă și se îndrepta către podium să își primească medalia de aur.

Și s-au întâlnit. Și s-au îmbrățișat. Și s-au sărutat. Iar noi pe acolo și noi. Cu emoții. Și cu lacrimi.

Da, a fost minunat. Pur și simplu minunat să trăiești așa ceva live. Și să te emoționezi teribil, alături de suporterii români de la Plovdiv, alături de toți cei din lot, alături de toți cei care s-au bucurat că sunt părtași la așa ceva :)

România pe locul 5 mondial

Baza de la Plovdiv este una care ne-a cam făcut invidioși, ca români. Construită în vremea socialismului lor bulgăresc special pentru canotaj, este în continuare folosită și întreținută de statul bulgar, care reușește să aducă foarte multe competiții internaționale de anvergură aici. Faptul că recent a avut loc acolo Campionatul Mondial nu este o surpriză pentru nimeni.

Unul din efectele extra-sportive, ca să le zic așa, ale evenimentelor internaționale care se întâmplă pe lacul artificial din Plovdiv este unul excelent la nivel de branding de oraș și, prin ricoșeu, de țară. Am scris aici părerea mea (foarte bună!) despre oraș, am zis să nu mă întind aici, ca să nu amestecăm… vâslele :)

România a terminat pe locul 5 Campionatul Mondial de Canotaj de la Plovdiv, alături de Canada și de Germania. Cu o medalie de aur obținută de senzaționalele noastre fete Geanina Beleagă și Ionela Cozmiuc și cu un argint surprinzător (dar cu atât mai frumos!) obținut de Marius Cozmiuc și de Ciprian Tudosă.

Fetele noastre de aur au fost imperiale. Au început cursa puternic, au stat în plutonul fruntaș în prima porțiune de 1.000 de metri iar apoi au declanșat un atac nimicitor și nu au mai părăsit poziția întâi până la finalul cursei. Practic, fetele noastre au dat o mostră superbă despre cum să îți aperi un titlu mondial și despre cum să scrii o lecție de #AșaSeFace. Bravo, fetelor, bravo!

Marius și Ciprian au produs surpriza. Pentru că puțină lume se aștepta ca un cuplu care încă nu este sudat (Marius a schimbat barca în urmă cu vreo două luni!) să ia argintul într-o probă mondială. Dar bucuria a fost pe măsură.

Așteptările au fost mari pentru cursa de opt plus unu fete, dar până la urmă echipa noastră a terminat pe locul 5. Nici ceilalți sportivi români nu au prins podiumul în celelalte curse.

#HaiRomânia și la victorie, dar și când este greu

Dar – și vă rog să fiți atenți când spun asta – dar, România a fost prezentă în mai multe finale la un Campionat Mondial! Hai să v-o zic altfel: fiecare finală în care un sportiv român sau mai mulți au fost prezenți înseamnă că România a fost cel puțin pe locul 6 în lume!

Adică, oricum o întorci, am fost printre primele echipe din lume. Muuuuuult peste țări cu un buget pe lângă care al nostru pare bani de covrigi. Muuuuult peste țări cu o bază de selecție pe lânga care baza noastră de selecție pare pistol cu apă. Muuuuuult peste țări cu baze de pregătire și cu o logistică pe lângă care ce avem noi pare o picătură într-un ocean.

De aceea, dragilor, oricât de multă dezamăgire am simți că nu am câștigat mai multe medalii la acest Campionat Mondial, vreau să țineți cont de fix două chestiuni:

Chestiunea 1. Haideți să încercăm să nu mai fim suporteri de rezultat. Și să ne gândim, de fiecare dată, mai ales când ai noștri sunt într-o finală de Campionat Mondial, că este ceva extraordinar că România se află acolo și că orice se întâmplă după momentul startului trebuie să fie o bucurie. Și pentru sportivi, și pentru noi, suporterii. Asta ar trebui să simțim!

Chestiunea 2. Mai dezamăgiți decât sunt ei, sportivi, voi nu aveți cum să fiți. Pur și simplu nu aveți cum! Am făcut greșeala – poate e mult spus, dar așa am simțit… – să mă duc la cortul românesc după o cursă în care ai noștri s-au clasat pe ultimul loc (dar, repet, este locul 6 în lume!). Tristețea, frustrarea, enervarea, decepția și chiar rușinea că nu au putut mai mult pe care am văzut-o în ochii acelor sportivi m-a bulversat.

Aș fi vrut să am puterea atunci să mă duc la ei și să le spun ”terminați, măh, cu prostiile, suntem teribil de mândri de voi, capul sus și haideți la treabă!”.

Dar nu am făcut asta. Și îmi este foarte ciudă că nu am făcut-o. Foarte ciudă. Poate că ar trebui să facem toți mai des asta. Nu doar să ne asumăm meritele când sportivii noștri câștigă medalii, ci să le fim alături și când le merge mai greu. Mai ales când, așa cum s-a întâmplat la Plovdid, acest ”greu” înseamnă, totuși, că ești între primele 6 națiuni ale lumii.

M-am întâlnit la Plovdiv și cu Mihai Covaliu, președintele COSR. I-am strâns mâna și i-am spus ”bravo, mă bucur tare mult că ești aici, alături de echipă și că ai văzut cum am luat aurul”. La care el mi-a zâmbit și mi-a spus: ”da, mă bucur fantastic de mult pentru medalii, dar eu am venit aici și pentru altceva, pentru a-i susține pe ceilalți, pe cei fără medalii, să simtă că sunt toți ai noștri și că tricolorul este același pentru toți”.

Dap, despre asta este vorba. Aceasta trebuie să fie atitudinea. Să fim alături de ei și când le este greu, nu doar la victorie. Acesta este semnul unui adevărat suporter. Iar pentru asta, domnule Covaliu, Mihai dragă, mă înclin și zic RESPECT!

Uraganul Lipă

Nu știu de ce mi-a venit să-i zic ”uragan”. Poate pentru că era aproape de apă. Și poate pentru că, în ultima zi de competiție, a bătut un vânt sănătos. Sau poate pentru că energia doamnei Elisabeta Lipă este asemănătoare cu cea a unui uragan. Față de care noi, ceilalți, suntem abia niște biete zefire :)

O știam pe doamna Lipă din alte evenimente de astea mai sociale, mai protocolare. Dar nu am văzut-o niciodată în timpul unei competiții. Este un spectacol total!

Este genul de ”suporter” al cărui puls bate în sincron cu al celor din barcă. Este genul de ”mamă”, care lăcrimează de bucurie pentru bucuria ”copiilor” din bărci când câștigă și care lăcrimează de întristare nu pentru ceilalți care pierd, ci pentru că întristarea lor că au pierdut.

Este reprezentanta canotajului românesc (a României, de fapt!), pe care toată suflare sportivă internațională o respectă și o iubește nu doar pentru că este o legendă a acestui sport (practic, cel mai premiat canotor din istorie!), ci pentru că doamna Lipă, de fapt, nu a coborât nici o clipă din barcă, nu a lăsat niciodată vâsla din mână.

Domnia sa este, practic, un ”pasager clandestin” cu sufletul în fiecare barcă tricoloră care sparge valurile oricărei competiții :)

Respect, doamna Lipă, respect!