Clubul Sportiv Rapid are o istorie foarte bogată și frumoasă, dar, mai ales ca importanță socială, existența și dezvoltarea grupării feroviare are o interesantă legătură cu perioada interbelică și, implicit, cu societatea românească din acele vremuri tulburi.
În anul 1923, un grup de pionieri CFR-iști puneau bazele Asociației Culturale și Sportive CFR. Numele lor rămân încrustate cu litere de aur, de-a pururi, pe soclul efigiei giuleștene: maistrul T. Copaci, devenit apoi președinte al Asociației, alături de strungarii Gr. Grigoriu, D. Constantinescu, G. Ginzer, T.Petre și Fr. Hladt. La început au fost patru secții: fotbal, lupte, atletism și haltere. Pe urmă au apărut și altele, doar un an mai târziu, de exemplu, înființându-se secțiile la sporturi de iarnă cum ar fi schi, bob, sanie sau skeleton. În opinia mea, apariția clubului feroviar marchează intrarea într-o stare de maturitate și de normalitate a societății românești, care, la acel moment, depășise handicapurile induse de Primul Război Mondial.
Mai târziu, în 1936, începeau lucrările pentru ridicarea stadionului de lângă Grant. Peste 2 ani este încheiată construcția, perla arhitectonică oferind echipei Rapid o copie mai mică a „Potcoavei” din Londra, aparținând echipei Arsenal. Oficial, stadionul a fost inaugurat pe 10 iunie 1939, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la punerea în circulație a primului tren în România în prezența Regelui Carol al II-lea și a Marelui Voievod Mihai de Alba Iulia. În acel moment, Rapidul dispunea de una din cele mai mari și moderne arene din țară, neavând totuși capacitatea ANEF-ului sau gazon de iarbă și instalație de nocturnă precum Venus.
Înainte de a vă propune ca în această primăvară să marcăm anul 80 al existenței Stadionului de fotbal, astăzi denumit ”Valentin Stănescu”, trebuie să mai remarcăm un amănunt de valoare istorică. Doar ca o coincidență, încheierea la lucrările arenei au luat sfârșit cu puțin timp înainte de începerea Celui De-al Doilea Război Mondial.
Cum breasla profesională a feroviarilor avea un rol determinant în societatea interbelică, iar în timpul conflagrației se știe că cfr-iștii au avut la fel un rol-cheie, îndrăznim a lansa ipoteza că efigia arhitecturală a sportului feroviar marca, în 1939, momentul de maximă înflorire a celor angajați la societatea căilor ferate române.
Unde s-ar fi ajuns dacă nu izbucnea războiul, dacă nu se schimba orientarea politică? Sunt întrebări la care nici măcar istoria nu găsește un răspuns. Remarca subliniată este însă aceea că Rapid, club sportiv și echipă de fotbal, a rămas, ca și în perioada interbelică, un loc unde instrucția sportivă s-a făcut fără a se ține seama de condiția materială și/sau socială a celor care s-au adresat.
Așa este și acum. Secțiile clubului alb-vișiniu sunt deschise oricui iubește sportul. Poate de aceea Rapidul are un farmec inegalabil, indiferent că vorbim de popice, polo, volei, haltere sau fotbal, toate secțiile fiind susținute cu aceeași ardoare de adevărații suporteri ai Rapidului.