Am auzit prima dată de Ion Panțuru de la Cristi Frisk, autorul rândurilor de mai jos și colaboratorul blogului, care vorbea de fiecare dată despre el cu mare căldură și cu mare respect. Și, de fiecare dată, discuția aluneca înspre modul în care țara aceasta înțelege să își trateze, de multe ori, marii campioni: cu uitare și cu lipsă de recunoștință.

Rândurile de mai jos sunt un omagiu adus, la ceas de despărțire, acestui mare campion român…

Later edit: Aici puteți asculta un interviu audio cu marele campion.

–––––––––

Programasem să scriu mai încolo, prin februarie, ceva care se dorea emoționant, despre singura medalie obținută vreodată de România, la o ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă. Adică bronzul la bob 2, de la Grenoble, din 1968.

Voiam să scriu într-un mod aparte, deși, recunosc, habar nu aveam de unde să apuc subiectul și cum să îl îmbrac cât mai original. Soarta mi-a dat însă o nedorită mână de ajutor…

Duminică, 17 ianuarie 2016, a murit pilotul bobului nostru de bronz. Ion Panțuru, un bunicuț tare de treabă, plin de viață și de voioșie, a urcat la ceruri. L-am cunoscut acum doi ani, la casa lui din Bușteni. Veneam după un tur de forță, la Festivalul Olimpic al Tineretului European. Ziua colindasem prin toți nămeții, să prind cât mai multe ”instantanee” pentru cartea care a și apărut sub titlul Feeria unei ierni olimpice.

Cu o zi înainte de încheiere, eram tot așa, în pană de idei. Scrisesem nopțile, până spre dimineață, apoi o luam iar de la capăt la întrecerile de biatlon, schi fond, patinaj sau hochei. Aveam nevoie de un final tare și nu prea știam de unde să îl găsesc.

Atunci mi-a venit ideea să îl vizitez pe Ion Panțuru, care, prin felul său de a fi, mi-a ”terminat” cartea cum nu se poate mai frumos. Era prima dată când ne vedeam, dar parcă ne cunoșteam de-o viață. Deși avea 80 de ani, conducea mașina, dădea zăpada la lopată, citea, se uita la televizor și multe altele. Atunci când vorbea despre bob, ochii îi căpătau o nuanță de fericire…

Cel mai drag loc din casă era colțul unde își avea medaliile și trofeele câștigate de-a lungul carierei. Vedeta colecției era, evident, medalia olimpică de la Grenoble. Unicat nu doar în ungherul din Bușteni, ci în întreaga panoplie a sporturilor românești.

Jur, iar acest lucru poate fi citit și în carte, că atunci când am luat în palmă medalia micuță și îmbătrânită de timp, prin vene mi-a trecut un fior fantastic, de a cărui proveniență nu aș putea să vă vorbesc. Sau poate era doar autosugestia…

Ne-am despărțit prieteni, cu Ion Panțuru și cu soția sa. I-am promis că îl voi mai vizita dar…

Acum nu îmi mai pot onora acea promisiune. Ion Panțuru, cel care îmi explica metodele de antrenament, cu lux de amănunte, cu tehnici împrumutate de la aviatori sau de la motocicliști, nu mai este. Sau nu mai este fizic. Ion Panțuru a murit, memoria lui însă nu va pieri niciodată.

Îmi este tare greu să scriu într-un astfel de context. Ion Panțuru, pilotul nepereche al bobului românesc, nu s-a plâns niciodată că este condamnat la uitare. Nu s-a plâns nici că fusese oarecum ”marginalizat” de actuala conducere a Federației Române de Bob, Sanie și Skeleton. Nu s-a plâns de nimic.

Pur și simplu își petrecea ultima parte a vieții între micile bucurii cotidiene și marile bucurii ale fantasticei sale cariere. Vicecampion mondial, campion european și medaliat olimpic cu bronz, Ion Panțuru va rămâne un personaj charismatic, jovial, natural și valoros. Adică exact cum a fost ca bober pe podiumul olimpic.

Bucuria mea ce mare este că, fără a mă urca eu însumi în slăvi, i-am asigurat un pic din veșnicie prin paginile dedicate în volumul semnat în 2013. Nu îmi arog vreun merit. Clar că Ion Panțuru, prin priceperea sa de a conduce bobul pe jgheabul de gheață, și-a câștigat dreptul la nemurire. Eu doar mă bucur că l-am zugrăvit, un pic bineînțeles, în nuanța sufletească și umană a sa. Cine nu l-a cunoscut, chiar a avut ce pierde…

Propun, ca dacă vreodată se va construi vreo pistă de bob în România, aceasta să îi poarte numele.

Odihnește-te în pace, nea Ioane!

Nu te vom uita niciodată!