Sunt sigur că cel puțin 90% dintre voi, cei care îmi faceți onoarea să citiți aceste rânduri, nici măcar nu ați auzit de Cetatea Argamum. Deși toți românii ar trebui să știe măcar că ea există. Măcar atât. De ce spun asta?
Pentru că Cetatea Argamum (după numele latin; în limba greacă antică Orgamè, în sursele bizantine Argamon, în sursele genoveze Orgame) este cea mai veche așezare de pe teritoriul românesc atestată într-un izvor antic, datând de la începutul secolului al VI-lea î.e.n. (Hecateu din Milet).
Pentru că legenda spune că argonauții, în căutarea lor după Lâna de Aur, au poposit la Cetatea Argamum, când erau urmăriți de flota regelui Aetes (Uliul), tatăl Medeei. Trag nădejde că nu trebuie să vă explic de ce este important, dintr-o perspectivă turistică (ehe, ce visuri am și eu…) ca acest loc să facă parte din una din cele mai mari legende ale antichității.
Situl arheologic ce corespunde incintei cetății se întinde pe o suprafață de 2 hectare și jumătate. Da, două hectare și jumătate. Dacă nu sunteți obișnuiți cu astfel de măsurători și ca să înțelegeți de ce insist asupra acestei dimensiuni, hai să o comparăm cu suprafața unui teren de fotbal, care are – în medie – 0,7 hectare. Deci, Cetatea Argamum ar fi un pic mai mult decât trei terenuri de fotbal. Cetatea doar. Pentru că suprafața totală a sitului arheologic (adică cetatea în sine plus așezările din jur) este de 117 hectare. Da, 117 hectare.
Sună frumos ce v-am spus până acum, nu? Sigur că este frumos. Înălțător pe alocuri. Doar că realitatea de la locul faptei, cum ar veni, este de o tristețe decisivă. Pentru că, în realitate, Cetatea Argamum este doar un dâmb cotropit de vegetație și cu niște bucăți de ziduri pe ici pe colo, bașca bolovani împrăștiați parcă fără nici un sens peste tot.
De ajuns, ajungi relativ ușor. Pentru că există un drum asfaltat (din DN 222 între Sălcioara și Jurilovca, există din fericire indicator către cetate) care te duce până aproape de situl arheologic. ”Aproape” însemnând că tot mai ai, de unde se termină asfaltul, câteva sute bune de metri de hârtoape. Dar e ok, se poate ajunge lejer.
Doar că, odată ajuns acolo, nu prea te prinzi care-i faza. Ca să o zic mai direct, nu prea înțelegi cam unde e cetatea. Și începi să te gândești că trebuie să fie colo sus pe culme, ca orice cetate care se respectă, cum ar veni. Mă rog, exagerez un pic, punându-mă în postura unui mocofan, care nu s-a plimbat never ever printr-o astfel de zonă, dar chiar cred cu tărie, că, dacă vrei să ai turism ca lumea, trebuie să faci ca totul să fie pe limbajul și pe radarul unor astfel de mocofani.
Singurul lucru care îți confirmă că ai ajuns, totuși, bine este un panoul din imagine. Și doar când te uiți pe harta aia îți dai seama cam cum trebuie să ajungi la cetate. Căci mai este ceva distanță de la panou până la bolovanii ăia (pardon my French, dar doar cam atât poți să vezi acum acolo…).
Chiar lână panou, există niște construcții interesante, pe sistem de cherhana, dar despre care habar nu ai care-i faza. Pentru că nu găsești pe nimeni să îți explice și nu există nici un indicator, o tăbliță ceva acolo. Cel mai probabil că este vorba despre ”Programul Operațional pentru Pescuit. Măsura 3 – Protejarea, conservarea şi valorificarea patrimoniului natural şi cultural al zonei”. Dar nu aș băga mâna în foc. Am cerut informații despre acest program, căci am dat un mail celor de la Institutul de Cercetări Eco-Muzeale ,,Gavrilă Simion’’ Tulcea, responsabili de implementarea acestui proiect. Când am răspunsul lor (dacă o să îl primesc) vă raportez ce și cum.
Treci de panou și urci delușorul. Și ajungi în cetate. Ziduri sparte, bolovani, multă vegetație. Adică paragină. Nepăsare. Delăsare. În Cetatea Argamum, cea despre care v-am spus lucrurile de mai sus, pe care eu cred că ar trebuie să le știe orice român care este cât de cât preocupat de istoria spațiului ăsta. Tare m-am întristat…
Și stau și vă întreb: ce fel de popor am ajuns noi să fim dacă ne batem joc, prin indiferență, de un asemenea loc precum Cetatea Argamum? Ce fel de respect putem noi avea pentru noi, ca națiune, dacă nu doar că nu ne respectăm istoria, ci nici măcar nu ne pasă să ne gândim la așa ceva? Ce fel de viitor putem avea, ca nație, dacă ni se rupe de istoria noastră?
Credeți cumva că am dat-o în patetisme? Treaba voastră. Dar eu cred cu tărie în ce zic. Cred cu tărie că nu avem nici o șansă să ne dezvoltăm ca popor dacă nu începem să ne respectăm cu adevărat istoria și să îi onorăm pe cei care au trăit înaintea noastră pe aceste meleaguri. Sună siropos, știu, dar vă provoc pe voi să o ziceți altfel, eu alte cuvinte nu îmi aleg.
Ce se întâmplă la Cetatea Argamum (de fapt, mai corect, ce nu se întâmplă) îmi dovedește, încă o dată – din nefericire… – că suntem mai mult populație, decât popor. Mai mult viețuitori, decât cetățeni.
”Ok, de criticat ești bun, dar ia să vedem cu ce vii constructiv”, ați putea spune, pe bună dreptate. Ce cred eu că ar trebui făcut bate la ușile utopiei, știu. Dar cred cu tărie că trebuie făcut ceva. Care înseamnă bani, foarte mulți bani (cei care se plâng că arheologia este scumpă își consideră istoria neamului lor o ieftinăciune). Bani care există, bani care se pot atrage. Doar să existe și bunăvoința autorităților centrale și locale de a înțelege cu adevărat geniala vorbă a lui Brâncuși: a face lucruri nu este greu, a te pune în starea de a vrea să faci lucruri este teribil de greu.
Iar dacă mi-o băgați pe aia cu ”e greu, nu se poate, ce visător mai ești și tu”, vă provoc să îmi răspundeți la următoarea întrebare: cum dracu de cei din Alba Iulia a reușit să bage o grămadă de bani în ceea ce este acum cea mai frumoasă cetate din România? Cum dracu de unii pot, iar alții nu, români fiind și unii, și alții?
Răspunsul este, după mintea mea, unul foarte simplu: pentru că unii sunt mai români decât alții. Sunt cei care au înțeles că istoria nu este despre ce am fost, ci despre ce am putea deveni.
Îmi doresc să apuc în viața asta să ajung la Cetatea Argamum și să pun genunchiul jos în fața porții de intrare în cetatea amenajată, reconstruită sau orice altă formă de respect la adresa ei se va găsi și să să zic doar atât: ”îmi respect istoria și sunt pregătit, ca român, să duc această istorie mai departe, cât mă lasă puterile”. Asta aș vrea să pățesc. Să pățim toți, ca nație. Ca să avem un prezent mai bun. Căci ce este prezentul altceva decât trecutul devenit viitor?
9 thoughts on “Vă întreb, ce fel de popor suntem dacă ne batem joc de un loc precum Cetatea Argamum?”
Cand am recomandat intr-un articol sa mearga sa vada Enisala si Argamum, m-a luat unul la maciuci, ca de ce recomand, ca a fost el saptamana trecuta si nu a vazut decat gunoaie si balarii. Intai am vrut sa il injur corespunzator, dar apoi m-am calmat si mi-am dat seama ca e doar vorba de perspectiva: el vedea partea goala, eu (ca si tine), pe cea plina. Asa e si cu facutul: unii se plang ca e greu si o lasa asa, altii pun mana si vad ca e greu, dar merg pana la capat.
Vestigiile antice sunt vestigii antice. Trebuie sa adaugi imaginatie la ceea ce ai in fata ochilor. Nu trebuie sa lustruiesti un sit arheologic ca sa dea bine. Sunt insa necesare interventii de interpretare (panouri, afise, pliante, punct de informare). Cei care vad gunoi si balarii, nu au ce cauta in vizita la cetati. Ei vor gresie, faianta, o toaleta cu apa curenta, sucuri si snacks-uri.
Acestea sunt cetatile pe care le-am vizitat intr-o singura zi de august 2013, de la sudul la nordul Dobrogei si apoi simbata in Bulgaria: Ibida, Enisala, Argamum, Histria (vineri, Romania) si capul Caliacra (sambata, Bulgaria). O cursa fascinanta de descoperire a antichitatii. Ca sa raspund lui Cristi China Birta dar si lui Marius Matache: cand am vizitat Ibida (Slava Cercheza) vineri, la ora 12:00, doar o mina de studenti erau in practica si deja se adaposteau de soare. A doua zi, sambata, la Caliacra, la aceeasi ora, SAMBATA deci, o echipa de sapatori bulgari trudeau la vestigii, pe o caldura infernala. Asta este diferenta si asa am raspuns lui Cristi-China Birta. Nu ne pasa si de aceea o sa disparem ca natiune. In 2050 vom fi 16 milioane, etc…Imaginea aici https://picasaweb.google.com/lh/photo/2nRprRoITpFnsLwu1nPGwB0Sooxpa3rPTdkCBgrImAY?feat=directlink
Tiberiu, si eu tot vara le-am vazut pe cele despre care vorbesti. Si soarele Dobrogei stie sa arda! Nu stiu daca studentii trebuiesc condamnati (lucrez cu studenti, ce sa fac), pentru ca mi se pare mai important sa ii motivezi decat sa le dai sarcini. Deci nu stiu daca ei sunt de vina.
Dar ce voi credeti ca numai de atat isi bat joc romanii, ne batem joc de toate.
Ca tot veni vorba de bataie de joc, sa vedeti nesimtire legat de un loc unic in Romania, Rapa Rosie, care se afla la cativa kilometri de Alba si unde ca sa ajungi trebuie sa ai mare noroc sa gasesti un localnic binevoitor ca sa te indrume, pentru ca primarul (pe care de altfel l-am luat la intrebari) nu s-a sinchisit sa puna si el macar doua indicatoare amarate. Cate despre drum, e unul de tara numai bun sa iti testezi amortizoarele. Locul este superb innsa si merita vizitat.
Da, știu, am pățit-o și noi acolo. Din păcate…
Am fost anul trecut la Rapa Rosie si e jale. In alte ordine de idei eu parca stiam ca Histria e cea mai veche asezare atestata de pe la noi. In fine nu conteaza, ideea e ca isi bat joc de locuri ce a r putea ajuta turismul. Si de vina sunt doar si numai primarii. Poate ar trebui trasi de maneca.
Pingback: Vreau pașaport de Peceneaga!