Întâmplarea 1

Eram în backstage la Sala Palatului, așteptând (cu emoția de rigoare, căci – doamne… – cât de mult îmi place artista asta…) să intru să o cunosc pe Beth Hart. Erau mai mulți jurnaliști pe acolo. Eu îl știam doar pe domnul Andrei Partoș. La un moment dat, vine un pletos la mine și zice ”salut”. Și zâmbește. Îi răspund la salut și brusc îmi cade fisa: era Alin ”Coiotu” Dincă, dilimandrosul de la Trooper. Mă luminez la față și îl iau în brațe :)) Un fel de apreciere pentru ce face el (căci face multe lucruri în afară de muzică) și de bucurie că, în sfârșit, îl cunosc live and acoustic.

Începem să povestim și ne aducem amândoi aminte că ne-am certat la un moment dat pe facebook. ”Măh, tu mai ții minte de ce ne-am certat?”, mă întreabă Alin. Încerc că îmi aduc aminte, nu reușesc, izbucnesc în râs și îi zic ”dracu șție, măh, chiar nu îmi mai aduc aminte”. Râde și el, stabilim că așa suntem amândoi, niște sangvini care, atunci când au ceva de zis, zic indiferent de cine, ce și cum. Și începem să povestim despre muzică.

Întâmplarea 2

Cu ceva vreme în urmă, la o băută cu niște tovarăși, unul dintre ei (un amic, cu care mă văd rar) s-a cam îmbătat. Și, brusc, se repede la mine, mă înjură și îmi reproșează că i-am zis eu ceva, nu știu când. Eu, contrariat, încerc să îmi aduc aminte ce i-am zis. Și când. Cu greu reușesc să aflu de la el că faza s-a întâmplat în urmă cu vreo 3 ani. Am rămas perplex.

A doua zi, l-am sunat. Și, pe trezire, l-am rugat să îmi spună de ce este supărat pe mine. Omul și-a cerut mii de scuze, că era beat, că nu a vrut să zică ce a zis, de astea. Am insistat să îmi spună de unde îi venea supărarea. Cu greu – și printre ”hai, măh, că nu era nimic serios” – amicul mi-a spus că, în urmă cu trei ani, i-am spus ceva ce l-a deranjat. Și mi-a spus și de ce l-a deranjat – ”dar e ok, stai liniștit”. Mi-am dat seama că, privit din perspectiva lui, a fost cam deranjant ce i-am spus (deși eu am fost și atunci, ca întotdeauna, direct și fără menajamente). I-am mulțumit că mi-a povestit și i-am cerut, sincer, scuze.

A urmat o jumătate de minut de tăcere la celălalt capăt al telefonului, după care amicul mi-a spus, cu emoție în glas, doar atât: ”îți mulțumesc tare mult pentru asta”. Și am simțit amândoi că putem merge înainte.

––––––-

V-am spus întâmplările de mai sus pentru că vreau să vă rog din suflet ceva. Nu pentru mine, pentru voi. Pentru cei din jurul vostru. Vă rog eu din suflet să nu mai lăsați nerostite lucrurile care vă deranjează. Nici măcar să nu vă gândiți la consecințe când spuneți cuiva ”auzi, nu mi-a plăcut asta”, ci doar să o faceți. Căci, serios, nu ai nevoie de nici un plan de acțiune ca să te eliberezi de o astfel de presiune, trebuie doar să o zici. Ca să nu pățiți ca amicul meu, care a stat cu o prostie pe suflet timp de 3 ani, în loc să o rezolvăm atunci, când l-a deranjat ce i-am spus.

Lucrurile astea care vă deranjează și pe care nu le rostiți sunt o molimă a sufletului. Care roade în fiecare zi câte un pic și vă treziți, în timp, că aveți sufletul ciobit. Doar pentru că nu ați avut tăria (cred că, de fapt, nu tărie îți trebuie, ci pur și simplu o normalitate a ființei tale în relația cu ceilalți) să lămuriți lucrurile atunci, pe loc.

Măi, oameni buni, și așa viața asta este pârdalnică și vă lovește când nu vă așteptați cu tot felul de chestiuni. De ce să v-o faceți mai grea lăsând lucrurile nerostite?

Hai să vă întreb altfel: ce aveți de pierdut dacă spuneți oamenilor din jur că v-a deranjat ceva din ce au spus sau au făcut? Încercați să vă răspundeți singuri. Și apoi să puneți în balanță ce v-am spus despre lucrurile nerostite ca o molimă a sufletului. Care mănâncă încet, dar sigur din voi. Până când, nici nu vă dați seama cum se întâmplă, voi parcă nu mai sunteți voi…