Prin anii 130 BC, în Roma antică, o putere mondială incontestabilă în acel moment, au existat doi frați. Grachus se numeau ei. Care au declanșat un val de mișcări populare cu scopul de a spori puterea poporului, ca să o spun generic. Au fost tulburări masive, clasa senatorială a dârdâit bine de tot, dar într-un final cei puternici și cu bani, adică senatorii, au învins, cei doi frați fiind uciși, pe rând.
Au urmat niște ani tulburi, în care poporul a încercat permanent să își ceară mai multe drepturi, ba chiar părea că e pe cale să le primească, dar a venit Sulla, și, pentru prima oară în istoria Romei republicane, a comis un sacrilegiu uluitor: a intrat cu armata în Cetate. Și s-a instaurat dictator. Și a făcut încă un lucru inimaginabil: a desființat funcția de tribun al poporului, considerată de sute de ani intangibilă. După care, ca un boier dement căruia i se rupea de tot și de toate, și-a dat demisia, cum ar veni, și s-a dus să precurvească (la propriu, asta a făcut) până la sfârșitul zilelor sale.
După moatea sa, poporul a răsuflat ușurat, căci poziția de tribun al poporului a fost restabilită, iar se părea că drepturile lor se vor mai umfla nițel, dar era doar o părere, căci și atunci erau politicieni abili, care promiteau pulimii marea și sarea, când ei de fapt urmăreau interesele lor. Printre ei doi giganți ai lumii antice, Cezar și Pompei. Dar și două personaje nu prea cunoscute de publicul larg, dar care au avut o influență covârșitoare asupra umflării speranțelor populare, dar numai ca să aibă de unde se sparge, ca să zic așa: Clodius și Milo.
Deci, când totul părea că se îndreaptă înspre niște drepturi mai mari pentru popor (cu accent pe părea), a izbucnit primul război civil între Cezar și Senat și timp de 5 ani poporul a dus-o crunt. Cezar a câștigat și a instaurat cu adevărat dictatura, urmărind să o țină în brațe ca lumea. Dar a fost asasinat de o gașcă de senatori, care – culmea! – ziceau că apără republica, amenințată de dorințele regești ale lui Cezar și că, firește, au făcut asta în numele poporului.
Urmează un moment crucial în istoria Romei și în istoria poporului care vrea mai multe drepturi, dar nu este prea atent la cei care ar trebui să le livreze aceste drepturi: aflând de asasinarea dictatorului, poporul nu se bucură așa cum se bucura în trecut în astfel de cazuri. Este momentul în care poporul stă în cumpănă: mai bine liberi și săraci sau oprimați nițel dar cât de cât asigurați?
Un moment istoric, categoric. Pentru că acest moment de cumpănă i-a costat imediat după aia. Căci a urmat al doilea război civil dintre Octavianus (viitorul imperator Augustus) și Marcus Antonius, după care, în esență, timp de 40 ani, cât a durat domnia lui Augustus, acesta a ucis încet, încet Republica și a instaurat un regim dictatorial, care s-a transformat apoi într-un sistem dinastic.
Poporul, deci, a fost înfrânt. Dar numai dacă ne uităm la principiul ”a fi liber”. Căci nu mai era liber. Doar că era un pic mai fericit. Sau așa i se părea.
Am făcut această îngrozitor de lungă introducere (e mai lungă decât ce am vrut să spun, de fapt…) pentru că la istoria asta a unui popor imens, cel roman, m-am gândit când am văzut documentarul Killswitch, din cadrul One World Romania, la proiecția specială pentru bloggeri organizată de Kooperativa 2.0, partener social media al Festivalului. Apropo, uitați-vă la programul festivalului, s-ar putea ca unele filme să vă facă cu ochiul.
Filmul, așa cum zice Mihai, este despre control vs libertate. Și despre lupta permanentă pe care poporul (lumea free a internetului, să îi zicem generic) o duce împotriva senatorilor (guvernele, marile corporații). În acest moment se pare că poporul a câștigat câteva bătălii importante (remember SOPA). Doar că ”senatorii” nu vor renunța, nu au cum să renunțe. Pentru că a renunța la a controla înseamnă a renunța la ceea ce sunt. Adică la a accepta că au pierdut. Ceea ce nu se va întâmpla niciodată. Never!
Deocamdată poporul pare că a câștigat. Dar, așa cum istoria ne-o arată, s-ar putea să fie doar o părere. Care să ne facă să ne culcăm pe o ureche sau să ne ducem prin puburi să sărbătorim. Căci, nu-i așa, Cezar al internetului are grijă de noi, Clodius și Milo ai internetului stau de pază în numele nostru. Și credem cu tărie că Republica Internetului este salvată.
Dar dacă totul este doar o părerea și undeva un Augustus modern stă și își așteaptă rândul?
2 thoughts on “Credem cu tărie că Republica Internetului este salvată?”
Mie imi e greu sa vad un internet sub asediul corporatiilor, desi si acum suntem destul de aproape de scenariul respectiv. Nu a trecut SOPA/PIPA si nici ACTA, dar astora le va basi mintea la alte acronime retardate care sa ne puna calus in gura si catuse la maini. Si mereu noi astia internautii va trebui sa luptam. Din pacate pulimea aka oamenii doar cu un cont de Fb care nu mananca internet si nu le prea pasa de el, nu vor sti ce sa faca si doar se vor uita cum se duce pe apa in jos si ultima farama de libertate a noastra.
Tocmai pentru că poporul este așa cum spui tu (oarecum plastic :D), ce zic eu cu mare atenție la cei care trebuie să livreze drepturile poporului este de mare, mare actualitate.