Am intrat în anul 41 al vieţii mele. Vă spun asta nu ca să mă laud (conform unor studii, de la vârsta de 40 încolo nu te mai lauzi, doar meditezi la anumite aspecte existenţiale :D), ci ca să înţelegeţi că am avut vreme să fac multe în tot acest timp, de unde şi întrebarea din titlul, cum ar veni.
Aşa, ca fel de a fi, nu am stat niciodată degeaba. Încă din liceu, vacanţele de vară mi le petreceam muncind. Cam jumate din vacanţă trăgeam la pilă, după care (pentru că îmi „umflasem” un pic portofelul :D) cealaltă jumătate o lălăiam corespunzător. Pentru că aveam cu ce!
Am făcut multe munci în tinereţe. Nu aveam nici o reţinere, nici o muncă nu mi se părea sub demnitatea mea sau ceva de genul ăsta. Pentru că nici o muncă nu este înjositoare, înjositor este, de multe ori, doar modul în care ne raportăm la munca pe care am ales să o facem (dar asta este altă discuţie, desigur).
Aşa, trecând în fugă prin multele chestii pe care le-am făcut în anii de liceu, am fost barman la Costineşti (în 1991), o perioadă din care am învăţat enorm ce înseamnă lucru direct cu oamenii (cu rele şi cu bune, ehe câte v-aş putea povesti doar de acolo…). Am făcut sucuri în Timişoara (era 1992, băgam sirop, sifon şi capsam dopul :D), când am stabilit recordul absolut al „sucăriei” cu vreo 300 şi ceva de sticle făcute pe un schimb. Am fost vreo două săptămâni cioban. Dap, cioban :D Ocazie cu care am învăţat că, pe munte, moneda de schimb nu erau banii, ci… bateriile :)) Am fost portar (pe schimbul de noapte) la o întreprindere (altă experienţă teribil de interesantă).
Apoi a urmat facultatea, cu joburi în presă, după care munca în administraţia publică centrală şi locală (am avut vreo 2 ani când am încercat să mă întorc acasă…), după care o perioadă de prestat în activitatea de monitorizare şi analiză presă, apoi am plonjat în marketing politic, după care, din 2007 m-am aventurat pe târâmul 2.0 şi am ajuns să fiu Kooperatist cu acte în regulă :D
Când mă uit în urmă la câte am făcut, mă tot întreb dacă aş schimba ceva. Nope, nimic. Aşa au fost vremurile atunci, aşa am decis eu că trebuie să fac şi bine am făcut! Pentru că am învăţat enorm din fiecare job pe care l-am avut, am învăţat că trebuie să munceşti din greu dacă vrei să faci bani. Şi simt acum că fiecare lucru pe care l-am făcut m-a călit, m-a pregătit pentru omul care sunt acum :)
Ok, că am prestat cât am prestat, e de bine. Dar, ca să revin la titlu, există totuşi, o muncă pe care nu aş fi făcut-o în tinereţe, indiferent de cât ar fi fost de ofertantă? Nu cred… Pentru că unul din obiectivele mele de atunci era să învăţ cât mai mult. Şi nu cred că ar fi existat atunci ceva care să nu mă atragă, ceva de care să nu fiu curios.
Dacă mă gândesc la acest aspect cu mintea de acum (ca să nu zic vârstă :D), răspunsul este categoric „Da”. Căci îmi vin în minte nu una, ci mai multe munci la care nu m-aş băga. Unele pentru că nu mai pot să fac de astea (din diferite motive), altele pentru că nu mi se mai potrivesc. Dar sunt unele pe care le resping pentru că nu se pupă de nici o culoare cu feng shuiul meu de acum. Vreo 3, ca să fiu cât de cât exact.
Vi le-aş putea spune direct. Dar ar fi păcat să nu vă las pe voi să le bănuiţi :D Şi, dacă tot o faceţi, mai bine ziceţi voi ce joburi nu aţi accepta never ever. Căci – simt intens – între „respingerile” voastre o să se afle şi ale mele…
Deci, ce job nu aţi accepta niciodată?
28 thoughts on “Există un job pe care nu l-aţi accepta never, ever?”
job-ul care ma face sa ma simt inutila si degeaba. :))
Asta-i listă, colega, nu doar un job! :))
Listă la care subscriu cu interes. În rest….în funcție de nevoi și circumstanțe, dar cred că nu este o muncă pe care nu aș face-o. Orice muncă are rolul ei. Dar da, aș evita cu siguranță job-urile în care nu m-aș simți utilă.
Ca să fiu mai precisă mă conving pe zi ce trece că nu aș mai vrea să fac muncă de birou, din simplul motiv pentru care simt că nu mi se potrivește un job de la 9 la 17. Încă nu-s convinsă în totalitate, dar timpul mă va lămuri. :)
Bună teoria asta cu „vreau să mă simt utilă” :) Ţie ţi se potriveşte de minune, aşa să ştii!
Mulțumesc frumos! O teorie menită să întârească ideile mele! :D
Bine că nu ai rămas Cioban, bateriile din vremea aia țineau foarte puțin încărcate, de aia ai rezistat doar două săptămâni, tot salarul mergea pe baterii :D ,acum sunt și alcaline :D .Multă sănătate
Ehe, poate îmi fac timp o dată să povstesc mai pe larg experienţa asta. Chiar să ştii că m-ai ambiţionat, cum ar veni :))
De abia aștept să o citesc, hai la treabă. Multă sănătate
Nu aș accepta niciodată un job de casieriță. Asta nu din cauza principiilor, ci pentru că aș înnebuni de la bip-urile alea insuportabile. Cred că aș rezista maximum 2 săptămâni până să o iau razna și asta nu ar face bine nimănui :))
Fair enough :)) Deşi nu m-aş da la o parte să experimentez aşa ceva. Căci vorbim despre lucrul direct cu oamenii, the mother of înţelegerea lor, ca să zic aşa :)) Plus că cică te obişnnuieşti cu bipurile alea şi nu le mai auzi. La un moment dat, desigur :))
Eu am lucrat vacantele de vara din liceu la o sera de castraveti dintr-o localitate de langa Ploiesti, apoi, in ultimele doua vacante de vara ca si chelnerita la o terasa din oras. In Bucuresti la facultate am lucrat in cazino, agentie imobiliara, am facut chestionare, am impartit pliante si am facut sampling la carnuri si lactate prin supermarket-uri. Uitandu-ma in urma nici eu nu regret absolut nimic si daca ar fi s-o iau de la capat probabil as face aceleasi alegeri. Ca si tine, am invatat din fiecare experienta cate ceva si sunt recunoscatoare pentru asta. Nici acum nu pot sa spun tare si raspicat ca mi-am gasit „vocatia”, desi am 30 de ani. Ma invart prin corporatii, domeniul IT telecom, am mai fost si pe marketing, si inca sunt in cautare. Nu, n-am sa ma opresc pana cand nu gasesc compania si job-ul care sa ma implineasca.
Întrebare: există o legătură între căutarea vocaţiei, cum spui tu şi un job pe care nu l-ai accepta never ever? Întreb pe stil furculition, desigur :)) Doar că îmi pare că aşa îţi stabileşti un reper negativ, cum ar veni, de la care să te uiţi doar în sus. Sau ceva :)
Eu cred că există o legătură importantă. Uneori când nu știi încă ce vrei să faci, când ești în căutarea vocației, iar pe lista ta se află mai multe alternative, o soluție ar fi să începi să te gândești ce nu ai face deloc, ce nu ai accepta sub nici o formă. Și așa…prin eliminare cresc șansele ca să ajungi să descoperi ce îți dorești cu adevărat. De multe ori ne întrebăm ce am vrea să facem și facem sute de rotații în jurul acestei întrebări, când am putea să ne întrebăm ce nu am vrea să facem și am face mai puține rotații. :D
Macar din periplul cautarilor mele stiu ce nu vreau sa fac. :D Ca pana aflu ce vreau cu adevarat sa fac s-ar putea sa ma prinda de fund pensia, e alta poveste!
Sunt joburi care cu siguranta ma depasesc din punct de vedere profesional, insa acele joburi nu cred ca intra in discutie…
In principiu nu ma dau inapoi de la a face ceva, insa trebuie sa recunosc ca pana in prezent (am 30 de ani) nu am carte de munca si nu ma pot lauda cu vreun job anume. :)
Hopaaaaa, asta este altă discuţie :D Păi de ce te-ai lăsat matale până la vârsta asta frumoasă fără să experimentezi nişte joburi? Întreb pentru că un asemenea sistem de gândire este total străin de cum funcţionez eu şi de aia încerc să înţeleg. Nu zic că e rău, desigur, zic doar că nu îl înţeleg :)
Turnator. De informatii, nu de metale.
Dar ca o paranteza, nu exista job inacceptabil, ci salariu si nevoi.
Aia cu turnătorul, nu e meserie. E vocaţie pentru unii. Hobby pentru alţii :)) Despre ce zici cu nevoile, nu prea am ce să contrazic…
Eu urasc sa fac orice tine de vanzari. Am vandut patru luni pantofi la Nike, in cel mai mare magazin din oras, si, desi colegii erau misto, jobul l-am urat cu pasiune. Am vandut si asigurari – dar aia era varsta la care incercam orice. In orice caz, n-am pic de talent la vanzari si cine m-ar angaja pe mine pe un job care presupune asa ceva si-ar putea inchide taraba destul de repede daca n-ar avea un mega produs la care sa vina clientii ca albinele.
Apreciez sinceritatea :)) Auzi, aşa de curios, ţi-ai trecut şi în CV faptul că urăşti vânzările? Nu întreb la mişto, unii angajatori poate chiar ar aprecia sinceritatea şi ţi-ar da puncte în plus :)) Deşi, desigur, la cum se pune problema în multe companii, vânzările rulz, aşa că le-ar cam da cu virgulă un asemenea enunţ în CV :))
„operator vanzari”. asta e una din „meseriile” la care nu ma bag. sa merg din usa in usa, din telefon in telefon sa le bag pe gat unora niste produse de care nu au nevoie.
spalator de morti/ imbalsamator. nu-s multi care ar aceepta un asemenea job, chit c[ salariile sunt mai mult decat ok in unele cazuri.
domn de consumație. sa explic de ce?
Nu cred că ne-ar strica (multora…) un job de ăsta de operator vânzări. Pentru că, mă repet, chiar am învăţa ce înseamnă munca directă cu oamenii, iar asta este aur curat pentru orice în viaţă!
La asta cu îmbălsămătorul, no comment…
Tu, domn de consumaţie?! Măh, am văzut unele şi mai şi, să ştii… =))
Oho, câte am făcut și eu până la cei 27 de ani. Singurele joburi pe care nu le-as accepta sunt cele care imi incalca principiile. Spre exemplu, n-as putea lucra niciodata la Provident sau Ferratum. Basically, nu as accepta joburi unde trebuie sa insel, mint, omit, profit. :)
Colega, nu aş merge atât de departe. Cum probabil ştii eu am colaborat cu cele două branduri. Care nu sunt plăcute, nu sunt iubite, dar funcţionează legal. De aia zic, foloseşti cuvinte cam dure. Dreptul tău, desigur, dar eu am ţinut să precizez asta pentru că, legal vorbind, sunt solidar în faţa legii cu ce comentezi pe blogul meu :))
Nu știam că ai colaborat cu ele, am un filtru pentru numele astea două :) Orișicum, nu mă îndoiesc de partea leagală, sunt perfect de acord cu tine la punctul ăsta. Cu toate astea, modelul de business nu mi se pare etic. Evident, vina nu le aparține exclusiv, are și consumatorul de pus niște cenușă în cap (aici mă refer la cei care cheltuie bani pe care nu îi au și nu îi vor avea).
Doar o părere. :)
Nu stiu daca trebuie sa fie neaparat o meserie sau mai multe pe care nu le-ai face. Probabil ar fi meseriile „murdare”, dar si pe alea le-ai incerca din curiozitate. Totul e sa muncesti si sa o faci cu placere!
Eu n-aș putea niciodată să lucrez la un adăpost pentru animale sau la un spital veterinar. Iubesc atât de mult animalele dar din păcate sunt prea ușor impresionabilă și dacă văd un caz de animal chinuit nu mai pot dormi zile întregi. Aș face orice să le ajut dar asta numai în partea a doua, dacă pot să spun așa, adică în perioada de recuperare. Nu aș putea să țin un cățel rănit să-l trateze doctorul, cred că m-aș prăbuși de milă. Asta nu înseamnă că mi-e frică sau greață de sânge, nu, pot să curăț, să adun, să spăl, să șterg mizeria dar să nu văd suferința…
Cel mai urat mi se pare sa lucrezi intr-un call center – job pentru studenti de obicei, dar daca nu ai incotro, o faci si pe asta, pana gasesti un job mai acatari …