Înainte de a aunge la locul faptei pentru a face emisiunea cu maestrul Voicu Enăchescu, am fost avertizat de mai multă lume să nu fiu „golan” (mă ştiţi, io sunt de la peluză, pentru mine oamenii sunt mai egali decât egalul perfect şi mă comport ca atare :D), pentru că maestrul este maestru, din altă ligă decât muritorul de mine şi alea, alea. „Da, bre, ok, am înţeles, o să pun niţel batista pe ţambal„, am zis, lovit de o suspectă atitudine împăciuitoare…

Evident că avem oareşce emoţii, pentru că ştiam cât de cât cine este maestrul Voicu Enăchescu (dacă aş fi ştiut atâtea câte am aflat în timpul emisiunii aş fi avut nişte emoţii cât China…), aşa că oricum eram pregătit sufleteşte să fiu mai potolit.

Dar nu mi-a ieşit. Dar nu din vina mea! Ci din vina maestrului. Jur! Căci, după ce ne-a primit în biroul dânsului din superba clădire Tinerimea română şi după ce am schimbat nişte replici de o politeţe decisivă din partea mea, domnia sa mă întreabă: „Cred că îl ştii pe fiul meu, nu?„. Eu, bobinând la greu neuronii mei să îmi dau seama dacă ştiu ceva violonist, ceva contrabasist, ceva percuţionist, la urma urmei, cât de cât celebru şi care ar putea să fie fiul maestrului Voicu Enăchescu, dau într-un final din cap, învins. „Vlad Enăchescu, domle, comentatorul sportiv„, îmi zice, lăsându-mă cu gura căscată. Căci never ever nu aş fi făcut legătura….

„Păi, maestre„, contra-atac eu (lăsând la o parte masca aia de băiat de salon :D), „ce treabă are ditai dirijorul şi compozitorul cu sportul, ce aţi făcut cu Vlad de nu s-a apucat şi el de muzică?„. La care maestrul se dă lângă mine, ia o atitudine de aia mai şmecherească şi îmi zice: „Fii atent aici. Echipa CCA (fosta Steaua, n.m.) 1953: pe linia de fund…” şi începe să îmi înşire toată echipa. Maestrul, urma să aflu, este o enciclopedie sportivă ambulantă!

De prisos să vă spun că am rămas ca la dentist. După ce mi-am revenit din uluială, m-am întors către producătoarea emisiunii cu un aer triumfal, de parcă aş fi câştigat ceva competiţie. Ea a dat din umeri: „tu cu sportul tău, cum reuşeşti să îi faci pe toţi să vorbească despre asta…„.

A fost una din cele mai minunate clipe dintre toate emisiunile pe care le-am făcut :)) Şi am înţeles atunci foarte multe despre Vlad Enăchescu, chiar dacă am discutat foarte puţin despre el. Dar simplul (auzi la mine, simplul…) fapt că a fost crescut de maestru mi-a spus multe….

Apoi am avut extraordinara ocazie să fac un interviu şi cu doamna Eleonora Enăchescu. O adevărată doamnă! Am vorbit foarte puţin în acea emisiune, pentru că simţeam o sfială teribilă să o întrerup. În plus, poveştile pe care mi le spunea erau foarte, foarte frumoase. Şi după acest interviu am înţeles mai multe despre Vlad.

Aşa că am fost pregătit când am intrat în emisiune chiar cu el :D Şi a ieşit bine, zic. Chiar bine. Aveţi toate emisiunile mai jos, v-aş recomanda să vă faceţi timp să vă uitaţi. Nu pentru mine, dă-i pace, ci pentru familia Enăchescu :)

Dacă vă întrebaţi ce m-a apucat să vă spun aceste lucruri, răspunsul este unul simplu: am început să citesc seria lui Vlad „După 20 de ani de… televiziune” şi mi-am dat seama că, dacă nu i-aş fi cunoscut părinţii şi dacă nu aş fi stat de vorbă cu el, poate că nici nu m-ar fi interesat să văd ce scrie. Dar aşa, ştiind ce ştiu, nu numai că citesc, dar vă recomand să o faceţi şi voi :)

http://youtu.be/-gClnkrsjcI