Mă sună Cabral. Era seara, pe la 8 şi un pic. „Dormi, măh?„, mă întreabă. „Nu, bre, n-am ajuns încă la vârsta aia, ce dreaqu„, o dau eu pe caterincă. La care el zice „lasă gluma, că e groasă„. „Ce ai păţit?„, încep să mă impacientez. „Hai că vin până la tine, coboară în 10 minute să povestim„, zice. „Măh, eşti bine?„, încerc eu să mă dumiresc. „Nu prea, hai că vorbim…„, mă loveşte în suspansul feng shuiului.

Cobor după vreo 10 minute, în parcarea din faţă de la mine. Mă uit în jur să îl dibuiesc. Nimic. După vreo două minute văd o maşină, trasă aşa mai într-un colţ, cum îmi dă, scurt, două flashuri. Îmi dau seama că e el şi mă duc. Iese din maşină, se uită în jur cu un aer agitat (io deja aveam fiori pe şira spinării…) şi îmi face semn din cap să vin în spatele maşinii. Ajungem lângă portbagaj, Cabral se uită iar, cu mare grijă, în jur şi deschide încet portbagajul.

Deja o dădeam în fandacsie. Parcă eram într-un film de ăla cu mafioţi, mă aşteptam să văd e cineva legat fedeleş acolo în portbagaj şi că urma să mă întrebe dacă nu pot să ţin prizonierul câteva zile la mine în debara. Să îi dau numai biscuiţi şi apă sau ceva…

Se pogoară de la înălţimea lui, se scufundă în portbagaj (io deja respiram uşurat, căci nu am văzut nici un body, deci nu era pe sistem de mătrăşeală ce urma el să îmi arate). După vreo două minute (care mi s-a părut cam cât două zile jumate), iese din portbagaj, îşi îndreaptă spatele şi îmi întinde o cutie. Nici prea mare, nici prea mică, numai potrivită. Cu un aer foarte serios.

„Ce-i asta?„, îl întreb, fără să îndrăznesc să pun mâna pe ea. Îmi face un semn autoritar din cap, cum că să îl scap de colet. Cu gesturi firave, iau cutia şi încet, încet, să o desfac. În timp ce eu decojeam ambalajul, văd brusc o lumină năucitoare venind dinspre Cabral. Căci, în întunecimea parcării, maurul a rânjit fasolea, de s-a făcut lumină ca la instalaţia de pom de Crăciun.

Eu nu ştiam ce să fac: să mă enervez pe el că rânjeşte singur, fără ca eu să ştiu de ce sau să mă enervez pe el că rânjeşte singur fără ca eu să ştiu de ce. Nu am mai avut timp să iau această decizie, pentru că m-am dumirit ce conţinea coletul: nişte căşti „Level On” de la Samsung.

Mi-a trecut enervarea, am respirat uşurat că nu e nimic grav şi am început să râd. Aşa că am râs amândoi. Seara. Pe la 8 şi un pic. Într-o parcare. O imagine de neuitat, desigur :))

Apoi ne-am dus la doamna Cati, de unde îmi cumpăr eu fructele şi am rugat-o să ne lase să facem poza de mai jos. Ca să avem imortalizată această întâlnire de mare angajament, în care Cabral a reuşit să îmi dea o zmetie ontologică la modul corespunzător :D

Mno, de astea face musiu. Dreaqu de simpatic :D

PS Culmea, ştiam că mă aşteaptă ceva, pentru că văzusem ce i-a făcut lui Victor. Dar a jucat aşa de bine, încât m-a prins cu garda jos, ca să zic aşa. Dar lasă că mă gândesc eu la ceva, staţi pe aproape… :D