Să ştiţi că m-am gândit mult la cum să dau tiltul ăsta. Dar, în cele din urmă, mi-am dat seama că, indiferent cum i-aş spune, nu am cum să evit sensul cuvântului „formidabil”. Care, din punctul meu de vedere (şi nu numai al meu), i se potriveşte perfect lui Ivan Patzaichin.

Aş vrea să înţelegeţi că folosesc acest cuvânt într-un mod oarecum paradoxal. Şi că, deşi conţine implicit o doză masivă de „şefu, era să ai o scamă„, este doar o constatare seacă. Mă rog, pe cât de seacă poate fi orice constatare când vine vorba despre admirabilul om Ivan Patzaichin. „Formidabil”asociat cu Ivan devine brusc un cuvânt normal. Dar de o normalitate teribilă…

Ca să înţelegeţi mai bine e vreau să zic, parcă îl văd pe Ivan cum zâmbeşte aşa cum zâmbeşte el mai mereu şi cum mi-ar spune „bre, chinezule, ce bătaie ţi-aş mai trage eu ţie…” :)) Căci nu cred să mai fi văzut vreodată un monstru aşa cum este Ivan (ah, dacă aţi şti cu cât drag folosesc acesr cuvânt „monstru”…) care să fie atât de uman, atât de simplu şi, tocmai de aceea, atât de formidabil (no poftim, iar am folosit cuvântul ăsta…).

Îmi amintesc prima dată când am povestit cu el. Eram cuprins de o fâsticeală cum de puţine ori mi se întâmplă (sunt o finţă eminamente arogantă şi consider că tot ce este bun în lumea asta mi se cuvine de drept :D). Dar, încă de la primele cuvinte, fâsticeala şi orice alt sentiment nelalocul lui dispare. Căci Ivan are acest dar (cum puţini îl au) de a te face să te simţi firesc în prezenţa – hai să spun aşa, din nou cu mare drag – nefirescului. Căci Ivan are acest dar de a deveni brusc unul dintre ai tăi, de parcă abia ieri v-aţi despărţit şi acum vă reluaţi povestea cu „auzi, măh„.

Îmi plăcea teribil stilul lui ca om şi înainte. Am regăsit aceeaşi normalitate de fiecare dată când ne-am întâlnit, inclusiv când am făcut emisiunea cu el (pe care, fireşte, v-o dau mai jos, căci tare dragă îmi este…). Mi-a povestit de fiecare dată ce gânduri mari are cu Rowmania, în special în ceea ce priveşte promovarea Deltei Dunării şi a oraşului Tulcea. Mi se părea firesc să îl scult povestind despre asta. Dar abia când am ajuns la Tulcea, la Rowmania Fest, am înţeles cu adevărat ce vrea să spună. Şi am mai pus un strat masiv pe „formidabil”.

Ivan Patzaichin iubeşte Tulcea aşa cum face orice lucru: firesc. Fără strofocări, fără agitaţie inutilă, fără să se bată cu pumnul în piept. Iar o astfel de dragoste este, în capul şi în coraconul meu, dragostea perfectă. Căci te face şi pe tine, vizitator, să te apropii de acest oraş la fel de firesc. Şi să te lipeşti de el tot aşa. Ivan nu te trage de mânecă să îţi arate aia şi aia, nu te îndeamnă să vezi „NEAPĂRAT!” aia şi aia, nu îţi bate obrazul că nu ai făcut aia şi aia. Ivan doar te trage discret lângă el, pe faleză, îţi zâmbeşte şi îţi arată, cu un gest larg: „Asta este Tulcea„. Şi este de ajuns. Restul faci tu. De la sine :) Iar asta mie mi se pare formidabil.

L-am văzut pe Ivan în acele zile de Rowmania Fest peste tot. Dar fără să fie stresant sau stresat. Şi toată lumea îl primea şi îl privea ca pe un prieten. Sigur că au fost mulţi care l-au rugat să facă poze cu ei şi să le dea autografe. Dar şi ei au făcut la modul firesc, fără să se agite sau să scălâmbăie. Pentru că era Ivan în faţa lor, era normal şi firesc să se poate şi ei firesc. Iar asta mie mi se pare formidabil.

Mă uitam la Ivan şi mă gândeam că România are imensă nevoie de acest firesc pe care el, prin ceea ce face şi prin ceea ce este, îl propovăduieşte. Şi mi-am dat seama că am avut un mare noroc şi o mare şansă că l-am cunoscut. Pentru că m-a făcut să cred şi mai tare, poate mai tare ca niciodată, că normalitatea şi firescul mai pot fi atribute ale României noastre. Aş vrea, într-un mod absurd, ştiu, dar aş vrea, ca toţi românii să ajungă să stea de vorbă cu Ivan. Să înţeleagă mai bine că firescul ţine de om, nu de funcţie, de grade, de premii, de statui sau de orice altceva. Asta ar fi o lecţie minunată pentru toţi. Una formidabilă.

Nu ştiu dacă am apucat să îi zic vreodată „mulţumesc” lui Ivan. Aşa că o fac acum. Cu aceste rânduri. La care, ştiu deja, el se va uita şi va zâmbi. Şi, data viitoare când o să ne vedem, o să îmi zică el ceva. Nu ştiu ce. Dar va fi de un firesc absolut. Şi, tocmai de aceea, formidabil :)

Pfoai, acum, când trebuie să pun o poză ca să ilustrez aceste rânduri, îmi dau seama că nu am făcut nici o poză în care să apar eu cu Ivan cât am fost la Tulcea. Tocmai ce vă spuneam: mi s-a părut atât de firesc să fie lângă mine încât nu am simţit nevoia să fac ceva special, gen poză cu el. Formidabil (ca să zic aşa :D)!

http://youtu.be/VYKyZR2BB18