Pe vremea copilăriei mele, la modă erau casetele audio. Părinţii ne mai înregistrau din când în când gângurelile şi, mai ales, acele prime cuvinte, pe care le stâlceam de zor şi care, tocmai de aceea, erau motiv de distracţie (la început) şi de melancolie (pe măsură ce treceau anii)… Acele bucăţi de copilărie pe bandă, dacă îmi permiteţi această totalmente neizbutită metaforă, erau printre cele mai de suflet amintiri posibile. Dacă le aveam. Dacă le mai aveam. Căci de multe ori se pierdeau. Din păcate.
Anul acesta fac 40 de ani. Iar unul din regretele mele este legat de o astfel de înregistrare. Câteva minute cu mine, când aveam vreo 3 ani. Şi când recitam „Căţeluş cu părul creţ”. Cică eram adorabil. Eu nu am de unde să ştiu asta… Pentru că nu am reuşit niciodată să ascult înregistrare. În timp, din raţiuni care mă întristează, ea s-a pierdut. Dar toţi cei din familia mea, din generaţia părinţilor mei, ştiu despre ea. Şi fac referire de fiecare dată la această înregistrare când îmi văd copiii, pe sistemul „şi tu erai, măi Cristi, tare simpatic atunci când erai mic…” :)
Acum e uşor. Suntem toţi mici Spilbergi la purtător, ca să zic aşa :)) Căci toţi avem telefoane deştepte care filmează. Şi, pe cale de consecinţă, toţi avem giga de filmări cu copiii noştri. La care, din păcate, aproape că nu ne mai uităm. Acesta este adevărul, hai, recunoaşteţi. Nu ne mai uităm la aceste înregistrări pentru că – şi aici voi comite aproape un sacrilegiu, dar sper să înţelegeţi ce vreau să zic… – nu au o valoare sentimentală atât de mare pe cât o aveau (sau ar fi putut să o aibă) acele înregistrări vechi de pe caseta audio a vremurilor noastre. Tocmai pentru că acum avem giga de filmări, iar atunci câteva secunde erau o adevărată comoară.
Cum dăm valoare, totuşi, anumitor biţi din aceste giga? Prin unicitate. Printr-o punere în context specială. Prin expunerea pe care o poate avea o astfel de „prestaţie”. Şi prin chestia aia mai plictisitoare, dar teribil de importantă, numită calitate tehnică. Sau, cel puţin, aşa cred eu.
Este exact ceea ce oferă CrisTim prin campania „CrisTim te face superstar„. Adică oportunitatea pentru copilul tău (copiii, dacă aţi fost mai harnici :D) să joace într-o reclamă. Oferă unicitate. Căci câţi dintre copiii internetului (ca să le zic aşa #cudrag) s-ar putea lăuda că au apărut într-o reclamă? Punere în context specială. Căci câţi dintre copiii internetului (hai să merg pe formula asta în continuare :D) pot spune că au „bifat” o punere într-un asemenea context? Expunerea. Păi mai are rost să explicăm ce şi cum? :) Cât despre partea tehnic, adică o calitate brici a filmării, asta vine de la sine, fireşte.
Recomand tuturor părinţilor care vor să ofere o amintire de aia despre care să vorbească ai lor copii peste ani şi ani să intre pe pagina campaniei. Şi să facă acest efort de a-şi oferi posibilitate măcar să se distreze când o să îşi filmeze copiii, dacă nu mult mai mult :))
Ce trebuie să faceţi pentru a vă putea înscrie piticii în această competiţie actoricească de mare talent :D Cu menţiunea că o mai puteţi face până pe 13 aprilie.
Pasul 1. Intraţi pe superstar.cristim.ro şi apăsaţi cu încredere butonul de “Înscrie-te în concurs”.
Pasul 2. Încarcă filmuleţul cu copilul (sau copiii) în care spune cât mai simpatic “salam săsesc” şi răspunzând la întrebarea “Dacă ai fi tu mama mea şi eu copilul, ce m-ai pune să fac?”.
Pasul 3. Gata :D
Îţi recomand să citeşti cu atenţie regulamentul competiţiei, de pe site.
Pe partea de mecanism, aşa pe scurt, lucrurile funcţionează cam aşa:
1. Filmuleţele sunt votate de public.
2. Apoi, din primii 5 căştigători săptămânali desemnaţi de votul publicului, juriul decide 2 finalişti pe săptămână, în aşa fel încât la finalul celor 4 săptămâni de concurs să avem 8 finalişti. Filmuleţele care nu s-au clasat în primele 5 locuri într-o săptămână, vor fi înscrise automat în competiţie în săptămânile următoare, plecând de la 0 voturi.
Notă: Această postare este un advertorial, marcat ca atare cu (A), conform politicii advertoriale de pe acest blog.