Undeva în toamna lui 2013. Era ceva eveniment-lansare de ceva, cu party după. Eu cu nelipsita-mi bere în mână. Hăhăiam cu un amic, cu care ne aminteam ce prostii am făcut la o deplasare în Milano. Apare un tip lângă noi. Până în 30 de ani, cam hipsteriş, aşa, cu un pahar de ceva cocktail în mână (cu un pai violet în el). Se cunoştea cu amicul meu. Facem cunoştinţă. După care începe discuţia de mai jos.

El: Deci tu eşti marele chinezu.

Eu: Da, am vreo 95 de kile (hăhăi, aşa cum fac îndeobşte).

El: Eram curios cum arată unul dintre cei mai mari bloggeri din România, cum zice despre tine toată lumea.

Ea: No, ai văzut acuma. N-am câte trei perechi de nimic, doar câte două, aşa ca toată lumea (râd, căci io luam discuţia ca pe ceva la o bere. El, cum se va vedea mai jos, nu).

– Discuţia continuă, relativ neutru şi pe lângă gard, timp de vreo 3 minute şi 35 de secunde. După care… –

El: Niciodată nu am înţeles faza cu bloggerii, de ce se dau aşa rotunzi.

Eu: Măh, eu unul nu mă dau rotund, doar rotofei, căci ia uită-te la mine ce formă de semisferă am prin anumite locuri (hăhăi, fireşte, căci io tot credeam că discuţia e de aia lejeră la bere).

El: Hai să te întreb direct: cât câştigi tu din blogging? Adică îţi ajunge să ai un trai decent, să îţi permiţi să faci lucruri?

Eu: Măh, de o juma de bere şi de un sfert de sandwich îmi ajunge, de ce să te mint (începeam să încrunt un pic sprânceana).

El (luând un aer mult mai semeţ decât aerul semeţ pe care îl avusese oricum până atunci): Eu prefer joburi bine plătite, nu chestii de astea cu azi ai, mâine n-ai, aşa cum sunteţi voi bloggerii (şi dezvoltă o teorie întreagă despre cum, în esenţă, bloggerii sunt naşpa şi ei, cei cu joburi bune, sunt miezul).

Mă opresc aici cu redarea discuţiei dintre noi. Căci, înţelegând că omul e pe treabă să ne luăm în gură, am început să îl trollez. Finuţ. Gen: „măh, între noi fie vorba, aşa este, abia mă descurc cu banii… dacă auzi de un job pe la tine prin agenţie, te rog să mă anunţi„, spre amuzamentul amicului meu, care sorbea tot ce îi ziceam eu hipsterului, mai ceva decât sorbea aerul de superioritate condescendentă pe care respectivul îl pogora asupra mea.

Respectivul era, urma să aflu de la amicul cu pricina, ceva creative director #sauceva într-o agenţie de advertising.

Azi dimineaţă, văd un mail de la un pretenar. În care mă întreba dacă nu ştiu un job pentru cineva creativ, cu experienţă bla bla bla. Să vă mai spun despre cine era vorba că îşi caută job? O să îi dau pretenarului meu, ca răspuns la mailul lui, doar linkul către această postare. Atât.

Aş vrea atroce să nu înţelegeţi din această postare că sunt ranchiunos sau că port pică sau ceva. Am legiuni întregi de oameni cu care m-am luat de gât, din pricini care par acum de-a dreptul puerile, dar cu care acum îmi beau berile cu mare plăcere. Căci nu despre un conflict cândva, undeva este vorba. Căci conflictul fair este extraordinar prilej de dezvoltare. Eu vorbesc despre (ceea ce cred eu că este) caracterul oamenilor.

Am întâlnit în cei aproape 40 de ani (pe care îi bifez în decembrie, băgaţi berea la rece!) teribil de multe tipuri de oameni. Căci am avut ocazia să stau aproape spre foarte aproape de somităţi, vedete, personalităţi pe care le-am văzut sau le vedem încă pe la TV şi prin te miri ce media.

[Tweet „Am cunoscut şi Himalaya, dar şi groapa de gunoi ale caracterului uman.”]

În timp, am învăţat că nu există oameni mari şi mici, ci doar caractere bune şi caractere rele. Care, de cele mai multe ori, nu au nici legătură cu statutul social, contul în bancă, sau gradul de vedetism. Am cunoscut oameni putred de bogaţi, dar cu un caracter teribil, aşa cum am cunoscut oameni rupţi în cur, cu un caracter mizerabil. Aţi înţeles ideea.

Oamenii sunt, pentru mine, fix de două categorii: cei cu care aş ieşi la bere şi cei cărora le urez să îşi bea berea singuri. Sigur că există subcategorii aproape infinite, dar cele două de mai sus rămân o constantă a modului în care îi aleg pe cei pe care să îi ţin aproape de mine. Căci a scoate la bere pe cineva (şi nu mă refer aici la interese de business, atenţie) înseamnă că i-am validat caracterul sau că, după caz, este în curs de validare.

O mai dau de gard, desigur. Căci unii oameni sunt de un cameleonism masiv. Şi nu te prinzi din prima că sunt – pardon my French – nişte căcănari. Dar te pot fenta o dată, hai maximum de două ori, după care spui „stop joc” şi le zici pa şi pu la revedere.

Aşa şi cu hipsterul din povestea de mai sus. De ce a simţit el nevoia să împroaşte în nişte oameni care nu i-au făcut nimic şi care încearcă şi ei să trăiască în viaţa asta aşa cum cred de cuviinţă? Nu ştiu să vă spun. Dar ştiu cu ce impresie am rămas eu despre caracterul lui: să îşi bea în continuare cocktailul, căci bere de la mine nu primeşte. Garantat.