Later edit: Queensryche vine pe 20 octombrie la Bucureşti. Deci ne vedem acolo.
––––––
E de prisos să vă spun că am dat play ultimului album Queensryche cu multă, multă îndoială strecurată în suflet de telenovela pe care trupa (trupele, de fapt) a scris-o în ultima perioadă. Nu insist, cunoscătorii ştiu despre ce este vorba, necunoscătorii nu are rost să se amărască.
Pe măsură ce ascultam (apropo, puteţi asculta şi voi albumul aici), mi se ridica sprânceana. Şi aşa mi-a rămas, ridicată, până la final. Nu pentru că ar fi un album năucitor sau de pus în rama audio, cum ar veni. Ci pentru că mi-a dat cu îndoiala aia multă de pământ. Şi pentru că este un album plăcut întru ascultarea coraconistică. Dacăar fi să îi dau o notă de la 1 la 10 i-aş da cu multă plăcere un 8,5 sănătos de tot.
Tovarăşul Todd La Torre prestează foarte convingător şi – doamne iartă-mă, zeu al rockului – îl face olecuţă uitat pe Geoff Tate. Dar numai o lecuţă, fireşte, căci vocea distrugătoare a lui Geoff este de prea multă vreme înfiptă în coraconul nostru rockeristic ca să mai poată ieşi vreodată. Dar, cel puţin pe acest album, Todd sună foarte bine.