Spun din start că Matei Brunul (Editura Polirom, 2011) este cea mai bună carte pe care am citit-o anul trecut. Cel puţin. Nu mă întrebaţi de ce mi-a picat atât de bine. Poate excelenta scriitură. Poate pentru excelenta împletire a celor două planuri, care te năucesc într-o poveste care îţi place la modul frisonar, ca să zic aşa, căci citeşti cartea strângând de multe ori din dinţi şi ridicând, din când în când, pumnul.

Lucian Dan Teodorovici scrie ca un jurnalist. Unul foarte, foarte bun. Cartea pare, de multe ori, o scriitură de presă. Îl suspectez, de altfel, pe autor de o detaşare auto-impusă, care îi iese de minune. Cred că e cel mai puţin tezist autor pe care l-am citit de mulţi ani şi care să te lovească, totuşi, cu nişte „târnăcoape” morale în mijlocul coraconului. Teodorovici alege cea mai bună cale pentru a te face să te încovoi sub mesajele pe care le transmite: în loc să spună „nemernicii dracului” povesteşte ce s-a întâmplat. Şi tu simţi, în fiecare pagină, că murmuri printre dinţi „nemernicii dracului”…

Nu o să vă povestesc deloc despre ce este cartea. Eventual doar să vă spun că puteţi vedea ce a făcut mizeria numită comunism din unele destine. Nu este o carte uşoară. Dacă vreţi să o citiţi în weekend, cu popcorn lângă voi şi între două filme pe AXN, atunci uitaţi de cartea asta, o pângăriţi aşa. „Matei Brunul” trebuie citită aşa cum merită, cu mult respect.

L-am cunoscut pe Lucian Dan Teodorovici când a câştigat premiul „Augustin Frăţilă”. Şi am promisiunea din partea lui că o să bem o bere când ajung la Iaşi. Cum are şi el promisiunea din partea mea că o să bem o bere când ajung la Iaşi :))