Părerea mea despre Bob Dylan – Tempest (2012)

Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise.

Contact: cristi@kooperativa.ro.

Pe Bob Dylan nu l-am ascultat niciodată aşa cum am ascultat o grămadă de alte trupe sau cântăreţi. Pe Bob Dylan l-am văzut mereu ca pe un monstru teribil (în sensul bun, desigur), un icon al unei epoci şi al câtorva generaţii, l-am respectat şi îl respect corespunzător pentru ceea ce a făcut pentru muzică (şi încă mai face). Doar că nu am reuşit niciodată să rezonez cu muzica lui aşa cum alte muzici îmi fac coraconul să palpite. Ce să fac, nu aş putea să mă şi să vă mint.

Exact aşa mi s-a întâmplat şi cu ultimul Bob Dylan – Tempest (2012), pe care l-am primit spre ascultare de la tovarăşul BogDan. Adică am zâmbit larg la Duquesne Whistle, una din cele mai reuşite de pe album, m-a apucat fâţâiala pe Soon after Midnight şi pe Narrow Way, am ascultat toate piesele cu respect, dar nu cu tot coraconul. A fost o audiţie mai mult cu creierul, decât cu sufletul şi asta mie nu prea îmi place :)

Nu dau nici o notă albumului. Tocmai pentru că nu mă pricep decisiv la genul acesta de muzică. Şi pentru că vorbim despre Bob Dylan, care este de nota 10 oricum o iei :D

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

4900 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)