Părerea mea despre Bob Dylan – Tempest (2012)

Pe Bob Dylan nu l-am ascultat niciodată aşa cum am ascultat o grămadă de alte trupe sau cântăreţi. Pe Bob Dylan l-am văzut mereu ca pe un monstru teribil (în sensul bun, desigur), un icon al unei epoci şi al câtorva generaţii, l-am respectat şi îl respect corespunzător pentru ceea ce a făcut pentru muzică (şi încă mai face). Doar că nu am reuşit niciodată să rezonez cu muzica lui aşa cum alte muzici îmi fac coraconul să palpite. Ce să fac, nu aş putea să mă şi să vă mint.

Exact aşa mi s-a întâmplat şi cu ultimul Bob Dylan – Tempest (2012), pe care l-am primit spre ascultare de la tovarăşul BogDan. Adică am zâmbit larg la Duquesne Whistle, una din cele mai reuşite de pe album, m-a apucat fâţâiala pe Soon after Midnight şi pe Narrow Way, am ascultat toate piesele cu respect, dar nu cu tot coraconul. A fost o audiţie mai mult cu creierul, decât cu sufletul şi asta mie nu prea îmi place :)

Nu dau nici o notă albumului. Tocmai pentru că nu mă pricep decisiv la genul acesta de muzică. Şi pentru că vorbim despre Bob Dylan, care este de nota 10 oricum o iei :D

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Sau comentează direct cu contul tău de Facebook: