Am primit spre ascultare albumul Stalingrad – Accept (2012) de la tovarăşul BogDan. Căruia îi mulţumesc şi căruia îitransmit şi pe această cale că sper să îşi păstreze obiceiul de a arunca în mine cu nişte albume când mai are ocazia :D Menţionez înainte de a vă spune cum mi s-a părut albumul că vreau să îl cumpăr şi pe CD. Mda, de fapt deja v-am spus implicit cum mi s-a părut albumul :))

Bun, dacă tot m-am deconsipirat, hai să vă spuncă pe o scară de la 1 la 10 dau un 9 mare şi sănătos albumului. Sigur că sunt subiectiv, dar nu aşa suntem toţi când vine vorba despre muzică? Încă de la primele acorduri ale primei piese de pe album „Hang, Drawn and Quartered” am respirat adânc şi am spus din tot coraconul „bine v-am regăsit, măi băieţi”… Căci nu mai ascultasem Accept de mai bine de 10 ani (greşeala mea, ştiu, o să încerc să nu se mai repete…), iar reîntâlnirea cu ei m-a cam dat un pic peste cap, căci îmi era tare, tare dor de muzica lor. Iar feelingul ăsta l-am simţit pe tot parcursul albumului.

A doua piesă, „Stalingrad”, este una de manual, ca să zic aşa, de teuton metal, cu un subiect greu, tratat ca atare, cu un refren cântat în cor, ruperi de ritm, teme muzicale diferite care se îmbină într-o bucată care merită din toate punctele de vedere să dea numele albumului. „Hellfire” este o piesă măcinătoare – aşa le zic eu pieselor care te macină cu un riff pus pe repeat şi care sunt foarte bune pentru energizare, mai ales în concert, cu acea parte de slow down, dar numai pentru a potenţa forţa piesei. „Flash to Bang Time” este piesa cea mai rapidă, cea mai „rea” de pe tot albumul, o explozie de energie şi în voce şi în instrumentaţie (cu o chitară impresionantă) şi cu nişte breakuri foarte bine realizate. „Shadow Soldiers” este ceea ce am putea numi un şlagăr metal, mai soft şi cu un refren foarte cântabil, zonă la care Accept nu aş putea spune că excelează, deşi cel puţin piesa asta este chiar reuşită, chiar dacă nu e una din preferatele mele.

„Revolution” este piesa care îmi place cel mai mult de pe album şi pe care, în loc să vă povestesc eu despre ea, mai bine vă las să o ascultaţi colea mai jos. „Against the World” este un fel de melodie statement a albumului, ştiţi voi, genul celor care zic cine nu e cu noi e împotriva noastră, doar ca spre deosebire de altele ale altor trupe de care doar versurile de îmbărbătare sunt, piesa asta semnată Accept este chiar piesă. „Twist of Fate” este balada albumului, cântată bine, nu am de comentat nimic, doar că eu prefer acel Accept rău şi care latră, nu miaună :D Adică exact ce întâmplă pe piesa următoare „The Quick and the Dead”, unde băieţii bagă la forjă în mare stil şi cânta exact cum vrei tu să îi auzi cântând. „The Galley” este o piesă foarte interesantă, cântată mai slow din punct de vedere al tempoului, dar foarte încărcată de expresivitate şi de mesaj, un pic mai grea decât restul albumului, dar numai bună aşa de final.

De remarcat excelenta partitură de chitară de pe tot albumul (parte de ritmică impecabilă, partea de solo excelentă). De altfel, zic eu şi îmi asum păcatul că zic asta, chitaristul Wolf Hoffmann este adevăratul „solist” al abumului. Hai să o zic altfel: dacă pe albumul „Stalingrad” nu s-ar fi cântat cu voce, ci doar cu chitara, tot ar fi fost un album foarte bun. Asta nu înseamnă că Mike Tornillo, vocalul, nu îşi face datoria, ba chiar dimpotrivă. Deşi, cred că suntem cu toţi de acord aici, e greu să îl înlocuieşti pe UDO în sufletele noastre…

Recomand cu căldură albumul. Şi pentru cei pentru care Accept rezonează puternic în coracon, dar şi pentru cei care vor să asculte un foarte bun album de metal.