Există momente in viața unui om în care trebuie să ia atitudine și să respingă ferm, dar civilizat anumite vorbe care se spun despre el, pentru ca posteritate să înțeleagă lucrurile așa cum s-au întâmplat, nu cum cred alții că le-au făcut să se întâmple.

Să vă spun cum s-a întâmplat. Sâmbătă seara mă sună Julius, un personaj abscons al blogosferei românești pentru care am o simpatie cel puțin la fel de absconsă: ”Salut, gloriosule imperator al cohortelor 2.0, stăpânitor al ținuturilor chinezăristice”. ”Ce blogrollul meu vrei, măh?”, îi răspund eu politicos și deschis spre dialog. ”Sunt cu Eftimie, prietenul meu cel mai bun din lume”, zice el, ”și bem o bere în cinstea ta”. Apoi, pretextând că nu prea are semnal ”stai că ies un pic să putem vorbi mai bine”. După care mă informează: ”Sunt foarte îngrijorat în legătură cu amicul nostru, căci văd că are niște concepții despre viață totalmente greșite și mi-e teamă că încet, încet se dedă to the dark force of the internet”. ”Așa și? Panglicari de ăștia mai găsim noi, că-i plin internetul”, zic eu circumspect, căci știam ce va urma. ”Te-aș ruga”, zice el, ”în numele prieteniei pe care ți-o port să vorbești un pic cu el, căci tu ești ultima lui speranță. Și dacă nici așa nu își revine, îl dau afară de la Daily Cotcodac și îl declar persona non grata pe întreg teritoriul mioritic”. Luat așa la sentiment, am acceptat. ”Adu-l pe nemernic”, conchid maiestuos.

Și îl aduce. Eu, între timp, pregătisem ambientul: lumânări parfumate, discret plasate în toate colțurile casei, inclusiv pe vasul de la WC, ca nu cumva și când se duce spre ușurare să scape de feng shuiul pe care l-am invocat întru mântuirea păcătosului, am ars niște bețișoare parfumate cu aromă de hamei (foarte bune pentru deschiderea chakrelor libidoului spiritual), am pus televizorul, discret, pe TVR Cultural, m-am îmbrăcat în niște pijamale luate dintr-un magazin chinezesc cu preț unic 10 lei, dar știam că Eftimie nu o să își dea seama că nu e vorba de un kimono de secol XVII.

L-am primit pe personaj cu deferență și modestie: ”Ai venit, pulete, ce bei?”. Căci, fiind informat în prelabil de Julius că singurul mod în care te poți apropia de el este să deschizi strategic 2 sticle de whiskey, 3 sticle de vin și 4 baxuri de bere, m-am pregătit și din acest punct de vedere. Nici nu mi-a răspuns până nu a golit juma de sticlă de J&B. A zis ceva că mă bagă nu știu unde și că îmi arată el cine e șeful. Am încercat, pentru a-l aduce într-o stare în care să înțeleagă ce vreau să îi spun, să îi citesc din ”Metamorfozele” lui Ovidiu, dar privirea lui pierdută m-a făcut să înțeleg că sunt pe o pistă greșită. Așa că am luat ”Scrisorile” lui Seneca, către Luciulius, crezând că va pricepe apropoul și că se va institui discret relația maestru – discipol. Mi s-a părut că văd o urmă de concentrare pe fața lui, dar mă înșelasem, căci concentrarea lui a fost doar pentru a slobozi un râgâit care a bucurat-o foarte tare le Luna, cățelușa noastră, care a apreciat astfel faptul că, în sfârșit, am mai adus și eu un animal în casă.

Văzând că abordarea literaro-filosofică este zadarnică, am zis că e mai bine să ne apucăm să facem niște exerciții fizice, știut fiind că mens sana in colportore sano. Dar iată ce a înțeles specimenul din aceste exerciții, după cum el însuși o mărturisește:

”Apoi m-a provocat la un meci de lupte greco-romane. Şi eu, şi el, în chiloţi negri, ne-am războit pe covorul persan din sufragerie. Am încercat să fug, să mă sui pe bibliotecă, dar n-am avut succes, mâinile îmi alunecau din cauza uleiului. Am văzut cu ocazia asta colecţia de cărţi cu istoria imperiului roman şi abia atunci mi-a picat fisa, de ce tot se lăuda el pe bloguri că-i plac romanii.”

Cu tristețe, dar cu convingerea fermă că mi-e prieten Eftimie, dar mai prieten mi-e adevărul, precizez tare, ferm și răspicat, pentru ca posteritatea să nu rămână cu frânturi de veridicitate: chiloții erau gri.