Îi vedem în fiecare zi. Unii zâmbim cu drag când îi vedem, alţii ne strâmbăm cu o superioritate pe care numai şansa de a te naşte când te-ai născut ţi-o dă în mod arbitrar, iar alţii chiar ne enervăm când îi vedem. Dar toţi ştim, chiar dacă puţini o recunoaştem, că la un moment dat „noi” o să devenim „ei”…
Vorbesc despre bătrâneii care sunt loviţi dur şi constant de tehnologia lumii în care trăim. Şi care fac faţă cu greu nebuniilor care li se întâmplă. Spre exemplu, cei care au mobil, cumpărat de copii sau nepoţi ca să ţină legătura mai uşor cu ei. Îi vedem atunci când le sună mobilul cum, pentru o clipă, nu îşi dau seama că e telefonul lor, apoi brusc se precipită, ca şi cum ce urmează să facă e decisiv pentru viaţa lor, îşi caută înfriguraţi telefonul prin buzunar, prin geantă, reuşesc să dea de el, răsuflă uşuraţi, apoi, într-un gest de respect pentru ceea ce urmează să se întâmple, îşi ridică baticul/căciula pentru a-şi dezveli urechea, apasă o tastă, duc telefonul la ureche şi rostesc tare, ca şi cum nu le-ar veni să creadă că o cutiuţă atât de mică le-ar putea duce vocea atât de departe, „aloooo, da”. Uneori îşi caută şi ochelarii, pe undeva printre etapele descrise mai sus. Iar convorbirea se desfăşoară pe un ton ridicat, gen transmisiune de pe câmpul de luptă.
Vom ajunge şi noi aşa, staţi fără griji. Indiferent cât de trendy ne credem acum şi de conectaţi la tot ce se întâmplă pe piaţa asta aiuritoare a tehnologiei de vârf, la un moment dat, nici măcar nu o să ne dăm seama când, vom realiza că viaţa a apăsat prea puternic pedala de acceleraţiei şi că în loc să facem eforturi să ne ţinem după ea, mai bine luăm loc în tribună, cuminţi şi din ce în ce mai mult nebăgaţi în seamă, ca şi cum pentru noi abonamentul cu minute incluse pe care l-am avut toată viaţa nu mai are o clauză de prelungire automată…
17 thoughts on “Clauză de expirare la abonamentul vieţii”
aoleu, era să mă faci să plâng!
Frumos spus şi subscriu cu toată inima. Încerc mereu să nu uit asta!
Bine inteles ca o sa ajunem si noi asa. Pe zi ce trece, apare altceva si altceva. Peste cateva zeci de ani, nu o sa mai fim capabili sa tinem pasul cu noutatile. O sa stim ce este ala telefon mobil, insa nu o sa stim ceea ce copiilor nostri o sa li se para banal..
Eh, acuma si cu tine, e luni.
și nici nu e nevoie de bătrânei ca exemplu. de ani buni sunt secretar pentru tatăl meu (e profesor), ce nu se împacă deloc cu noile tehnologii (e-mail, word etc) :). am încercat să-l învăț dar nu merge. oricum nu mă deranjează, sunt conștient că va veni un timp și vor fi domenii (sau poate chiar există) în care sunt la fel de neajutorat ca el
@LumeaMare
nu asta a fost intentia, sa te fac sa plangi :)
dar stii tu cum functionez eu pe blog: simt nevoia scriu :)
@Alex Dima @camil
si o sa ne intalnim si o sa vorbim despre vechituri precum IPad :))
@anonim
daca as vorbi cu anonimii, ceea ce nu fac, ti-as spune ca e drept, cam dur textul pentru luni dimineata :D
@chinezu, stai linistit, nu e vina ta. Asa sunt eu mai plangacioasa cand vine vorba de generatiile astea la mare diferenta de noi: cei batrani si cei mici :D
Ironia e că cei care se vor simți mai loviți sunt tocmai cei care acum vor să fie în pas cu ultimele tehnologii. Pentru cineva care nu cumpără un iPhone pentru că a apărut ci pentru că doi prieteni i-au arătat cum e util la găsit restaurante în apropiere tranziția va fi mai ușoară.
Mare adevar graiesti chinezule!
mă gândesc că pe la 70 de ani,îmi voi pierde timpul căutând pe net tutoriale gen ”cum să umblii pe iPhone 15G” :)
Vrei sa ne spui ceva, Cristi? :))) Simti un fior rece ?
@Radu Grigore
cel mai probabil ca ai dreptate…
@Mihai @octav
care 15G, bre? o sa fe 543564367346G atunci :))
@Toma Nicolau
pustiulica, probleme, mah? :))))))))))))
nu stiam ca esti asa sensibil… bravo !! asa e, 1000% vom fi ca ei cu totii… pt ca viitoarele generatii vor avea tehnologii din ce in ce mai sofisticate ce vor fi usoare pt tineri si grele pt noi :)
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.
Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.
Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.
Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.
(Adrian Paunescu, Repetabila povara)
depinde si in ce domeniu ne desfasuram activitatea.
Singura soluție să nu rămâi în urmă e să-ți faci update din timp în timp :)
Prietene Chinez, nu vei ajunge niciodata asa daca nu vei dori sa ajungi asa „Batranetea ca si tineretea sunt relative si de obicei sunt constatari subiective, bazate pe o cronologie biologica aproximativa”
Mai multe despre subiect:
http://theophylepoliteia.wordpress.com/ghidul-batranului-tanar-sau-viceversa/
Pingback: Anul 2030. And the Oscar goes to… | Chinezu