Zilele  trecute povesteam cu Magda Bunea despre seminarul ei de coaching realizat în parteneriat cu simpatica Revista de Povestiri. Şi, din vorbă în vorbă şi pentru că faza asta cu coachingul îmi pare că este ca fotbalul (toţi se pricep la el, puţini îl joacă :D), mi-a venit ideea să o provoc să scrie un guest post acilea pe acest prea-frumos blog. În care, fireşte, să spună cam cum vede ea chestiunea, pe stilul ei, desigur. A ieşit  un material foarte simpatic, mai pe stilul meu :)) Motiv pentru care Magdei îi mulţumesc, iar pe voi vă invit să citiţi rândurile de mai jos.

––––––––-

UK-RO, 1763 la 34!

Nu, nu înseamnă proporţia de români din Marea Britanie versus proporţia de englezi din Romania. Sau, mai ştii?! Că Dumnezeu nu joacă zaruri, cum ne-a informat Einstein. E vorba de cât de mult îi interesează pe oameni să se antreneze – să facă lucrurile mai bine, să fie tot ce pot şi vor – cu un coach, acolo şi aci.

Mi-a spus Cristi să scriu mai ca în, citez, ”feng shui-ul meu”, adică al dumisale. Habar n-am cum e cu chestia asiatică – în fine, cu ocazia asta mă gândesc că poate de asta dau să se mişte culorile pe planiglob, că se pune de un.. „feng-shui to worldwide”: the new ftw, cum ar veni, scuzaţ’. Dar despre „şui” mai ştiu câte ceva şi zic să prestez :)

Ca să mă antrenez, ca un coach ce sunt, am citit ceva texte şi mi-a plăcut să regăsesc la Cristi – hai să ronglezim niţel! – the habbit of utility, că tot e chinezu.eu cel mai utilizat blog. Una-două, orice scrie are miez „cu accent pe ce avem de învăţat din această tărăşenie”, cum zice el (19 decembrie 2012). M-am simţit fix ca la mine acasă, cu mama la masă, hehe. Mama a fost învăţătoare, ca şi bunica (ei, da, chiar ca şi străbunicul!). Obiceiul cu pricina a fost amprentat din fragedă copilărie, în context de dus cu zăhărelu’, cum se face, ştiţi voi: Pavlov-like parenting (oups). Aşa, mergeam la cinematograf, vedeam filmuleţ, dar nu ni se micşora bine pupila la lumina de-afară că mama ne şi întreba: „Aşaaa, şi ce am înţeles noi din acest film?!”

Ce înţelegem noi prin coaching? Întreb… înspre în sus, ca să zic aşa, că ştiu că filmul ăsta nu prea rulzzz, deh. M-am gândit să folosesc instrumentele web şi am pus de o cercetare ad-hoc: care e numărul de anunţuri de angajare postate pe reţeaua LinkedIn în care apare cuvântul „coaching”, într-o zi – de ianuarie 14, na – în ţările UE. Hai să nu ne grăbim cu un rezultat la care poate să ne împingă… similaritatea fonetică, dar da, în România nu e. Nu e prea mare interes pentru coaching, deşi, acolo unde apare, reprezintă ceva valoros: şi, dacă ştii coaching, ai un atu la angajare, şi dacă te angajează, compania prezintă facilitarea accesului la servicii de coaching ca pe o recompensă premium.

Rezultatele au fost: cel mai mare număr de anunţuri are Marea Britanie, 1763, mult peste ţările ce urmează: Olanda – 447, Belgia – 262, Germania – 228, Irlanda –196. Dar, raportat la populaţie, Luxemburg oferă cel mai mare număr de locuri de muncă ce au legătură cu coaching-ul, urmat de Irlanda, Marea Britanie, Olanda, Belgia. Majoritatea anunţurilor au cuvântul „coach” în descrierea locului de muncă anunţat şi au fost postate de multinaţionale. Mai multe amănunte puteţi citi aici.

România nu e ultima în clasament, dar se află în acelaşi pluton codaş al ţărilor est-europene, ca numări de anunţuri raportat la populaţie. Însă, având în vedere scăderea continuă a calităţii învăţământului, apetenţa – şi aşa redusă pentru coaching – poate să se micşoreze şi mai mult, dacă ţinem seama că antrenarea pentru performaţă este învăţare: cum să vrei să utilizezi coaching când, ca persoană, desconsideri actul de a învăţa?

Başca înţelepciunea exersată îndelung – şi nu glumesc: pentru români, cea mai inteligentă poziţe de viaţă (cum se zice, de) a fost, secole la rând, lenea: foarte priceput din fire, românul a experimentat că dacă munceşte vine totdeauna cineva şi îi ia roadele: ba tătar, ba turc, ba rus, ba de-ai noştri, comuniştii. Suntem exact ca în cartea de acum 100 de ani a lui Dumitru Drăghicescu, Din psihologia poporului român – puteţi să o descărcaţi de la colega blogăriţă Alina, de aici.

Pe de altă parte, e interesant de observat cum antrenarea a trecut şi la noi din zona tradiţională (a sportului) spre alte domenii cam tot în acelaşi timp ca la americani. Bine, să nu uităm de musiu Socrate, care, cum ştim, plimba omul de colo colo, prin capul personal! Timothy Gallwey a scris prima carte din seria „Inner Game”, lucrarea-fundament pentru coaching, în anii 70, când Constantin Noica vorbea apăsat despre nevoia de antrenor: „Un Edison a spus că geniul e 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie. Totul se schimbă dintr-o dată, înseamnă că intervenţia din afară nu numai că e posibilă, dar devine ca şi obligatorie: apare antrenorul.”

De apărut, au apărut chiar foarte mulţi… „antrenori” – prin 2006, când a venit moda, apăreau câte 7-8 pe săptămână, conform tot LinkedIn. Abia în 2007 a apărut prima formare cu adevărat profesionistă, dar lumea punea pur şi simplu o virgulă după trainer, consultant, psiholog şi scria coach. Ca în bancul ăla: „Ioane, cum se zice, funicular sau furnicular?! Dar Ion întreabă: „La ce?!”

Confuzia e păguboasă pentru toată lumea, şi percepţia unui la-ce din ăsta e firesc negativă. A avut mare succes anul trecut un text pe Radio Erevan, se numea „Detest coachingul”, o relatare despre ceva ce nu era coaching însă: o adunare cu management de resurse umane şi un „coach”, în rongleză, manipulatorie rău. Autorul – anonim – încheia aşa: „Mi-a venit să vărs puţin în gură”. Ei bine, avea dreptate în ceea ce observa, dar arăta şi un amar al lui, personal: nu supărarea ci faptul că nu făcea nimic cu ea. Un coach te sprijină să vezi că ai posibilitatea să alegi ce faci cu viaţa ta – că e personală sau profesională, tot a ta e. Articolul era, în fapt, expresia nevoii de coaching adevărat, de întâlnirea cu antrenorul care să te întrebe: Cât timp mai verşi în gură? Ce poţi să faci diferit? Cum să fie timpul vieţii tale petrecut la serviciu? Ce vrei cu adevărat?”

În fine, ca societate, noi, vorba acelui autor, dar spusă „clasic” avem antrenamentul să ne înghiţim amarul :( „Ce înţelegem noi de aici?” Haiti, mama ne comunică ceva! Na, că avem un utilizabil în toată această… formidabilă tărăşenie!

Magda Bunea, coach

Mi-am propus să susţin în fiecare lună un antrelier: aşa i-au zis participanţii, de la cuvintele „atelier şi antrenament”. Totul se sprijină pe comunicare – cum comunici cu tine, în primul rând. NESTworking, coaching în comunicare (link) e organizat de Brain Fitness prin Revista de Povestiri – ah, şocşigroază! Păi, nu! Ultimele cerinţe în materie de performanţă profesională sunt legate de „critical thinking” şi „self-reflectiv skill” – astea nu se fac pe pipăite, se fac cuuu.. cuvinte. Hai să gândim sănătos! Mersi, domnule :)