Nota lui chinezu: Ce vedeţi mai jos este o mare plăcere pentru mine. Căci, mă înţelegeţi, a-l avea ca autor, deşi vremelnic, pe the Dan Byron este o mare, mare jmekerie :D Bine, e drept că mi-am băut nişte (multe) beri cu omul şi mi-e tare, tare drag. Dar a nu se confunda berile băute (adică dixtracţia) cu munca (adică ce facem acilea pe blog). Deşi, recunosc, eu mai fac confuzia asta… :)) Vă las să citiţi ce a scris Dan (căci scrie taaaaaare bine…). Cu menţiunea că mai pe finalul postării o să găsiţi şi alte scriituri semnate de el din acelaşi periplu în India, unde au cântat băieţii un pic, aşa, de coracon :D

––––––––

Este deja ora 12, iar noi stăm ca fraierii în hol să-i aşteptăm pe colegii Ilincăi, care n-au apărut şi n-au dat niciun semn. E clar că excursia noastră prin Chennai-ul neturistic se cam duce pe apa sâmbetei. În schimb Reuben, tipul care a terminat medicina în Timişoara, mi-a scris pe facebook, cina rămâne în picioare. Astăzi în restaurantul hotelului cântă coveruri un trio, cu tobe programate şi o vocalistă drăguţă şi fălsuţă. Până acum au cântat Ace of Base şi Chris Rea, sunt cam eclectici băieţii. Tot aici, în seara primului concert cânta un nene piese Beatles şi Bob Dylan, destul de curăţel. E bizar să vezi oameni care vin din cu totul altă cultură cântând chestii din astea. E ca şi cum l-ai vedea pe Carerras cântând Ana Lugojana.

(seara)

Colegii Ilincăi ne-au tras clapa, cred că au cam dat paharele peste cap aseară şi nu s-au mai putut trezi, că n-au mai apărut deloc. Am luat prânzul şi pe la 2 am închiriat o maşină să ne ducă la vreo 50 km de Chennai, într-un loc care se numeşte Mamallapuram. Traficul a fost mai fluid ca de obicei, probabil pentru că e duminică, dar ne-au cam trecut nişte transpiraţii la câteva faze. Şoferul super calm şi foarte profi, depăşea indiferent de ce maşini veneau din faţă, se punea cumva pe mijloc şi trecea printre maşina pe care o depăşea şi cea de pe contrasens. Altfel, cu engleza stătea foarte prost, vocabularul i se reducea la câteva cuvinte, iar dacă încercai să formulezi o propoziţie îl pierdeai complet. Clara s-a adaptat foarte repede şi a început să folosească un fel de newspeak (Orwell strikes again). Astfel, we want to go to the temple a fost redus la we temple, iar can you please speak with our friend (pe care îl vom întâlni mai târziu) la simplul speak.

Din nou s-a întâmplat aceeaşi fază – ne-a oprit el unde ştia că se găsesc suveniruri (sau, iarăşi, poate avea o înţelegere cu ăia), la ceva muzeu al satului care avea un magazinaş la intrare cu tot felul de drăcii. Fetele şi-au mai luat nişte bluziţe, alte eşartfe, toate colorate foarte frumos, eu am cumpărat la întâmplare trei CD-uri cu muzică tradiţională.

Soarele deja apunea când am ajuns la Mamallapuram, aşa că n-am apucat să vedem mare lucru. Am fost la templul de pe plajă, o chestie micuţă de prin secolul VII, cu nişte treceri foarte înguste spre nişte camere foarte mici şi neluminate, una dintre ele cu lilieci pe tavan. Basoreliefurile şi sculpturile sunt mâncate de vântul sărat, dar locul în sine e foarte îngrijit, aşa cum probabil sunt toate obiectivele istorico-turistice. În spatele templului era o altă plajă plină de oameni cu picioarele în apă. Deja încep să mă întreb dacă face cineva baie în Oceanul Indian. Şi ca să vedeţi cât de mică e lumea, am fost abordat pe stradă de nişte tipi care fuseseră la concert aseară. Cam care era probabilitatea să mă întâlnesc fix cu ăia într-o ţară atât de mare şi cu atât de multă populaţie? La plecare, am văzut prin semi-întuneric nişte alte nebunii – ceva basoreliefuri uriaşe sculptate în stâncă cu nişte elefanţi gigantici şi un bolovan enorm gata să o ia la vale de pe un deal (acum am citit pe net că-i zice Krishna’s butter ball).

Întorşi în Chennai, i-am arătat şoferului adresa lui Reuben, dar tipul nu ştia să citească, cel puţin nu caractere latine. Of ooof, măi măăăăi! Am încercat noi să-i explicăm ce scrie acolo şi a părut că înţelege, dar după ce ne-am învârtit pe străduţe o grămadă a trebuit să-l sun pe Reuben şi să i-l dau la telefon (speak), a întrebat nu ştiu câţi oameni pe stradă, deja începeam să învăţăm întrebarea lui în tamil (acum am uitat, bineînţeles), am întors, unii ziceau că dreapta, alţii că drept, iar am întors, ne-am învârtit, l-am sunat iar pe Reuben (speak), ne-am dat seama că nu suntem unde trebuie, am ieşit iar la strada principală, foarte, foarte complicat dom’le, chiar şi pentru ei. Cartierul cu pricina, Ashok Nagar, arată mult mai bine ca tot ce am văzut înainte. Sunt case drăguţe, chiar frumoase pe alocuri, probabil aici trăiesc oamenii care au job-uri normale. Am ajuns în cele din urmă, dar săracul Reuben a trebuit să iasă în stradă ca să ne întâlnim.

Casa lor e făcută pe modelul living, bucătărie şi baie la parter şi dormitoare la etaj. Pe jos gresie, ca peste tot pe unde am fost în Chennai, fără covoare, ca să ţină răcoare (na că am făcut şi rimă:)). Ne-au impresionat foarte mult toţi, nişte oameni absolut normali, moderni, cu care am vorbit verzi şi uscate până noaptea târziu. M-am mirat că nu au accent indian, vorbesc o engleză impecabilă, şi mi s-a spus că există şi şcoli foarte bune. De altfel mama familiei vorbeşte o franceză care l-a făcut pe Sergiu să se ruşineze cu a lui. Nu ştiu dacă şi ei obişnuiesc ca şi noi să servească musafirii mai întâi cu alcool, dar dacă n-o fac, pentru noi au făcut-o, doar aveau şpioni prin zonă. Am băut o chestie foarte răcoritoare, potrivită cu căldura iernii indiene, nu ştiu exact din ce era făcută, dar ştiu că avea şi o parte de vin şi era homemade. Cina a fost o combinaţie de chestii tradiţionale indiene, cum ar fi turtele de orez, cu chestii europene, piure, friptură şi salată, pe care le gătiseră de dragul nostru, fără iuţeli. În plus cumpăraseră pâine special pentru seara asta, ei nu mănâncă aşa ceva. Am avut parte şi de desert, nişte chestii sferice destul de gustoase, cu o reţetă foarte complicată.

Am vorbit o grămadă despre muzică (mezinul familiei, Merwyn, e un viitor inginer care ar vrea să fie un viitor muzician), despre ce înseamnă să faci asta for a living, despre India şi rock (am aflat că aici în afară de muzică tradiţională cel mai mult se ascultă metale, culmea), despre flaut şi Vishnu (asta e explicaţia pentru reacţiile incredibile la apariţia instrumentului, folosirea lui de către Krishna, a nuştiucâta încarnare a lui Vishnu). La un moment dat au apărut şi chitarele, iar domnul doctor şi-a scos sufletul pe masă şi ne-a cântat nişte piese foarte faine scrise de el. Bineînţeles că am cântat şi eu câte ceva, şi Merwyn, care ar putea să devină şi vocalist cândva dacă pune mâna şi exersează, iar seara a trecut pe nesimţite şi la un moment dat se făcuse foarte târziu şi am zis că hai să plecăm la hotel, deşi am fi stat acolo cu oamenii ăia minunaţi forever.

Ajunşi la hotel, ne-am comandat beri şi am născocit o năzbâtie – i-am trimis flori mamei lui Reuben printr-un site care se ocupă cu asta.

–––––

Acest articol este un guest post semnat de Dan Byron despre experiențele trăite în această perioadă în India. Trupa byron a reprezentat România în perioada 8-12 ianuarie 2014 la festivalul Saarang organizat anual în Chennai, statul Tamil Nadu, de către Indian Institute of Technology Madras la care mai iau parte artiști internaționali din Germania, Irlanda, Franța, Spania, Singapore și Indonezia.

Alte postări pot fi citite aici (listă în curs de actualizare):

Ziua 1: Pe bogul lui Vlad, Dan ne povesteşte cum a fost drumul până la locul faptei :)

Ziua 2: Despre cum a fost concertul de la festivalul din Chennai, aflăm pe blogul lui Cristian Florea.

Ziua 3: La Nebuloasa, Dan ne povesteşte un pic despre nişte „locante” din zonă :D

Ziua 4: Aşa cum stă bine călătorului, la Cezar aflăm un pic mai mult despre cum este Chennai.

Finalul: Chiar la Dan pe blog :)

Bonus: Ce beri a băut Dan în India şi ce cafea a degustat stimabilul dacă tot a fost p-acolea :)