Unul din lucrurile faine care mi se întâmplă de când am început aventura mea 2.0 este că, din când în când, primesc texte precum cel de mai jos. Pe care l-am primit de la Marius Raczek pe mail, ca răspuns la provocarea mea (apropo, astăzi mai puteţi să vă alegeţi cu o întâlnire cu je :D) cu etapele de distilare ale omului, o provocarea realizată împreună cu Tazovsky Vodka. Vă recomand să vă faceţi timp să citiţi rândurile de mai jos. Care pe mine, ca un buhai sensibil ce sunt, m-au emoţionat foarte :)

Draga Chinezule,

Voi incepe asa pentru ca aminteai ceva de o poveste. De multa vreme nu am mai raspuns provocarilor lansate de tine, dar acesta chiar mi se pare interesanta. Voi face referire in cele ce urmeaza la trei din cele sapte etape enumerate de tine si anume: Prima Dezamagire, Prima Moarte, Primul Tu.

1. Prima Dezamagire
De cand ma stiu m-a pasionat sportul. Primele cuvinte care le-am rostit au fost minge si gol. “Vinovat” de acest lucru a fost bunicul meu, Dumnezeu sa-l odihneasca, un mare pasionat de fotbal in primul rand. Am crescut ascultand povestile lui si am invatat sa citesc alaturi de el cand abia intrasem pe usa gradinitei, pentru a putea deslusi ce taine a ascuns Nea Vanea intre copertile cartii intitulate Ar-gen-ti-na 78’.

Desigur cele mai multe povestiri erau legate de Minerul Lupeni, bunicul meu fiind un patriot local absolut, care si-a petrecut toata viata in Lupeniul natal, trudind la mina cu acealasi nume. In mintea mea de copil, Minerul era un fel de Fat-Frumos, pornit sa dovedeasca toti adversarii, chiar daca Sepreny, portarul, a aparat o repriza cu mana rupta, pentru ca nu-i asa Bucur era capabil sa o bage in ate si din corner.

Incepand sa citesc insa lumea care ma inconjura s-a schimbat brusc. Minerul nu a fost niciodata o echipa asa cum aparea in povestile bunicului, dar pe el l-am iubit si mai mult pentru ca avea o fantezie nebuna, in ochii lui de fapt jucau acei jucatori pe care nu-i vazuse “pe viu” niciodata… Prima Dezamagire asadar a fost contactul cu realitatea.

2. Prima Moarte
Pe mine m-au crescut bunicii. Despre bunicul am scris la primul punct. Mi-a marcat viata intr-un anumit sens. Dar bunica, bunica a fost si va ramane singura persoana din lume fata de care nu-mi pot exprima iubirea prin cuvinte. Niciodata nu cred ca as reusi sa descriu ce am simtit pentru Ea si mai ales cat de mult a insemnat pentru mine. Am simtit mereu ca noi vom fi impreuna pe veci. A fost cea care m-a invatat sa fiu om, a fost cea care mi-a alinat suferinta, a fost cea langa care am ras cu adevarat si cea langa care am trait clipe ce nu le voi uita niciodata. Dupa ce a murit, a lasat un gol pe care nu a reusit sa-l umple nimeni, niciodata. Atunci m-am simtit pentru prima data singur pe lume si cred ca tot atunci am devansat intreaga planeta Pamant, traind sfarsitul lumii. Multi ani la rand fiecare ajun de Craciun l-am petrecut langa mormantul Ei, cu o ramura de brad si o lumanare, sperand ca macar o data sa ne mai putem reintalni si sa povestim asa cum o faceam altadata.

3. Primul Tu
Am fost profesor suplinitor, instalator, fochist, zidar, muncitor necalificat, gestionar, sef department intr-un supermarket… Niciodata nu mi-a fost rusine de ceea ce am facut, pentru ca am lucrat cinstit toata viata pentru a-mi castiga bucata de paine. Desi puteam accepta favoruri din partea unor personae cu influenta, am considerat mereu ca este mai bine sa nu datorez nimic nimanui, iar daca acesta imi este destinul trebuie sa-l accept. Da, recunosc, sunt un om mandru si egoist pentru ca asa cum imi place sa port singur crucea vietii, nu-mi place sa impart izbanda cu nimeni.

Am fost chemat o data la un interviu pentru angajare. Trebuia sa scriu un CV si atunci m-am uitat pentru prima data in mine. De ce ? Pentru ca nu stiam exact ce vor de la mine si trebuia sa ma decid daca sa specific sau nu studiile superioare. Aceste aspect era de o importanta vitala, pentru ca aveam nevoie de o slujba. Sunt situatii in care pentru un anumit post poti fi considerat “prea calificat”, adica ai prea multa minte si esti greu de condus. Atunci mi-am dat seama ca de fapt eu nu am condus niciodata viata intr-o anumita directie ci am incercat sa ma conformez cu o anumita situatie. Acesta este si motivul pentru care nu as fi putut sa scriu despre Prima Victorie, pentru ca toata viata mea a fost un noncombat din teama de a nu suferi, nu Prima, ci poate cea mai durearoasa infrangere.