03.12.2016

Părerea mea despre Grave Digger – The Clash of Gods (2012)

Află cum poți să câștigi o Dacia Duster Laureate și alte zeci de premii.

Cum nu am ascultat de ceva vreme un metal de ăsta mitologic (albumul este construt pe teme din Grecia antică, cu accente pe Odiseea), îi mulţumesc lui BogDan că mi-a pus la dispoziţie ultimul album Grave Digger – The Clash of Gods (2012).

Câteva menţiuni înainte de a lua piesele pe rând. Interesantă introducerea unor teme electronice pe alocuri printre piese, deşi în anumite momente par cam forţate. Dar eu zic că trebuie apreciat interesul băieţilor pentru sunete moderne. Vocea lui Chris Boltendahl duce corect ce trebuie dus din punct de vedere musical, dar cam atât. Parcă nu transmite acel feeling pe care îl aştepţi de la un vocalist, adică să te treacă de hotarul muzical şi să îţi spună şi altceva, acel “nu ştiu ce”. Chitara lui Axel Ritt sună bine pe tot albumul, dar parcă un pic cam clasicizată, adică nu sare din schema în care te aştepţi să cânte. Adică e corect, dar parcă aştepţi mai mult, să te mişte un centimetru în plus. Secţia ritmic îşi aduce în acelaşi registru contribuţia la un album ok, dar de ăla de ascultat în fundal, nu să ceri unora să facă un pic de linişte că vrei să-l asculţi. Versurile sunt slăbuţele şi par făcute doar ca să aibă vocalistul ce să cânte. Per total, dau un 7,5 albumului.

Albumul debutează cu Charon (Fahrmann des Todes), o piesă în care se anunţă tematica albumului, cantata doar cu voce, în limba germană, şi cu un acordeon, o combinaţie care merge doar pentru a deschide albumul, dar nu mai mult. Noroc cu God of Terror care readuce lucrurile la normal, cu un ritm rău şi sacadat şi cu răutatea cantabilă specifică celor de la Grave Digger. Hell Dog îmi pare o piesă făcută special pentru a i se lipi un refren de ăla cântat cu cor în spate, doar că mie nu mi-a spus mare lucru. Medusa este o încercare relative reuşită de piesă care începe pe stil baladistic şi după care urmează un riff măcinător şi un refren cantabil. Piesa care dă titlul albumului, Clash of the Gods este un fel de imn, cântat pe un ritm la relanti, dar cu o atmosferă gravă, solemnă, care transmite bine mesajul din titlul piesei.

Death Angel and the Grave Digger este una din cele mai antrenante de pe album, cu o bună corelare a versurilor şi a muzicii, un fel de şlagăr, dacă vreţi. Cam în acelaşi registru fredonabil este şi piesa următoare Walls of Sorrow, unde vocalul chiar îşi înmoaie vocea ca să pară a tânguire refrenul, iar partea de solo este, probabil, cea mai bună de pe album. Call of the Sirens este o baladă metal, dar în stilul Grave Digger, vă daţi seama, nu Scoprions, adică îţi vine să tai vena, nu să îţi scoţi iubita la dans. Warriors Revenge este acea piesă de pe orice album metal care se respectă în care războinicul din poveste bagă motivaţionale de alea gen pe ei pe mama lor, adică mesaj de ălă războinic pe o melodie ok. Instrumentala With the Wind face introducerea piesei Home at Last, un fel de recapitulare a aventurilor eroului, cum ar veni, cu un refren optimist şi versuri la fel. Albumul se încheie cu Saints of the Broken Soul, pe care doar chitaristul se face remarcat, căci în rest nu e o piesă care să îţi spună mare lucru.

Piese recomandate: Death Angel and the Grave Digger, Walls of Sorrow şi Home at Last.

Despre autor: Cristian China-Birta

Blogger din 2007. Toamna :)) Antreprenor din 2009. Mândru membru al Kooperativa 2.0.

Aşa sună Expendables în poloneză

A început Maratonul Teatrului Independent

Un comentariu

  1. sâmbătă, 8 septembrie 2012, 19:32

    Nişte Manowar ceva mai în formă decât sunt ăia :))
    Da’ un album destul de bun să apeşi acceleraţia la maşină :)

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *