05.12.2016

Anul care a distrus pentru multă vreme ideea de rock…

Află cum poți să câștigi o Dacia Duster Laureate și alte zeci de premii.

Textul de mai jos este scris de Bogdan. Pe care l-am rugat să îmi detalieze afirmația lui de la un post anterior de aici de pe Republica Culturală Chineză, cum că tovarășul Kurt Cobain a fost cel care a stricat rockul. El a acceptat provocarea și iată mai jos ce a ieșit. Menționez că zic oficial că io cred că Bogdan este unul din cei mai mari cunoscători de pe la noi când vine vorba despre rock și metal. Sigur că e și lovit rău cu pucul, dar no, cine nu este…? :D

O mică istorie a anului 1991.

În ianuarie lansau David Lee Roth şi Sting. În februarie apăreau la rampă Queen, Motorhead şi Uriah Heep. Martie sosea cu Bob Dylan, Metal Church şi Rod Stewart. În aprilie apăreau Lenny Kravitz, Sepultura, White Lion, Rolling Stones, Chris Rea şi Yes. Luna mai ne oferea un James Brown, dar şi Helloween şi Dismember.

În iunie apăreau Skid Row, Type O’ Negative, Van Halen, Marillion, Anthrax şi L.A. Guns. Iulie începe tare, cu Cannibal Corpse şi continuă cu Alice Cooper, Tom Petty şi Morbid Angel. August îi transforma pe toţi cocalarii în fani Metallica, odată cu apariţia “The black album” şi se mai adăugau Joan Jett, Bad English şi Procol Harum. Septembrie începe cu Overkill şi merge înainte cu Ratt, Rush, Dire Straits, Jethro Tull, Tesla, Guns N’Roses, Ozzy, Cinderella, Europe, Gamma Ray, The Cult, Van Morrison şi Status Quo.

Octombrie nu se lasă nici el mai prejos, aducându-i pe Prince, Savatage, Skyclad, Motley Crue, Death, Suffocation, Tina Turner şi Carcass. Nici noiembrie nu pare mai cuminte, căci aici dăm de Grateful Dead, Iced Earth, Genesis, INXS, Slade, Bad Religion, Entombed, Poison, Jeff Beck, Yngwie Malmsteen, U2 şi Nazareth. Cum decembrie este luna în care Fuego şi Ştefan Bănică îşi lansează albumele, nici în 1991 lucrurile nu stau altfel, aşa că doar Cathedral şi Monster Magnet se aventurează în concurenţa cu colindele.

Mai puneţi, dar fără datele certe de apariţie, că nu le ştie nici Wikipedia, Aerosmith, Bolt Thrower, Hawkwind, John Lee Hooker, Madness sau Mike and The Mechanics.

Am rezumat puţin activitatea discografică pentru ca, înainte de a porni la drum, să aveţi o imagine a unui an destul de bogat, măcar din punct de vedere discografic. Pentru că tot un album va fi cel care va sta la baza tăvălugului care avea să pornească.

Pe 24 septembrie 1991, lună în care a plouat cu muzici serioase peste capul ascultătorului de rock, DGC Records scotea pe piaţă ceea ce poate fi considerată marea sa lovitură: “Nevermind”, albumul celor de la Nirvana. Cu o copertă care aduna un bebeluş în pula goală şi o bancnotă de 1 dolar, trupa de grunge avea să scoată alternativul din mizerie, declanşând o perioadă cât se poate de neagră pentru rock.

La origine, grunge-ul, denumit şi “Seattle sound”, era un subgen al alternativului. Apăruse pe la mijlocul anilor ‘80 dar, din motive evidente, nimeni nu-i dăduse atenţie, aşa că în clipa când se discuta de mainstream şi grunge, era probabil să fie vorba de vreun club de dedicaţi, gen mizeriile de subsol de care este plin Centrul Vechi. Adică, acolo unde îi era locul. A fost misiunea Nirvanei şi, probabil şi a celor de la Pearl Jam, cu “Ten”, dar să nu exagerăm, să aducă minunea la iveală.

Şi minunea a venit. Dintr-o dată, o întreagă generaţie plictisită şi-a găsit rostul în viaţă. Au apărut incapacitatea de adaptare, sictirul (medical, ăsta se cheamă apatie), depărtarea de societate şi, nu în ultimul rând, dorinţa de libertate. Nu ştiu care-i treaba cu libertatea, dar mă rog. Toate acestea, aşezate în versuri nu o dată pline de ură, circulau pe stradă în forme care să reliefeze apartenenţa la stil. Haine necălcate, mecle nerase, părul lăsat în derivă, pantofi scâlciaţi, tenişi de Drăgăşani.

Normal, şi muzica are de suferit. În primul rând, pe măsură ce o întreagă adunătură de neinspiraţi se aruncă în braţele unui stil de muzică, încercând să găsească în acesta răspunsul problemelor pe care le au cu ei înşişi, restul pieţii începe să fie şi ea afectată. Deşi nu se poate spune că treburile evoluează dramatic, minunaţii de la casele de discuri merg pe mâna noii mine de aur, oferind muzică intelectelor nepregătite pentru societate. Nici spectacolele nu mai sunt ceea ce sunt. Grunge-ul nu este chiar adeptul scenelor pregătite, a jocurilor de lumini, a spectacolului. Probabil că, în socialismul lor inestetic, scenele le-au considerat unelte ale capitalismului deşănţat. Normal, asta scade şi calitatea spectacolelor celorlalţi care se zbat în business, pentru că era inutil să mai investeşti. Desigur, cine vrea cu adevărat să se păstreze departe de toaleta muzicală în vogă, se păstrează.

A fost, probabil, anul care a distrus pentru extrem de multă vreme ideea de rock. Clasic, pur, dur, cum vreţi să-l numiţi, cum vă place. A fost înlocuit de acordurile de colţ de bloc, dublate de versuri depresive şi de o imagine de artist-homeless, probabil pentru a sublinia importanţa declaraţiei de independenţă faţă de tot ce însemna normalitate socială. Anii următori au fost fără mari excepţii ai grunge-ului, gen în care au început să se încadreze şi trupe care, la ora apariţiei “Nevermind”, probabil că ar fi ales alt drum. Deh, mainstream-ul e mainstream, din el se câştigă. Din fericire, pe la mijlocul anilor ‘90, porcăria se termină. Lucrurile trec în comercial şi erupe un nou subgen al alternativului, care reuşeşte să-l detroneze de pe taraba cu inutilităţi ale istoriei rock-ului. Culmea, e vorba de un subgen şi mai cretin şi lipsit de inteligenţă, şi mă refer la britpop.

Aş spune că a-l acuza pe Kurt Cobain de faptul că a distrus nişte ani în care se putea face muzică, e prea puţin. Realizând imensa greşeală pe care a comis-o, individul s-a sinucis în 1994, însă până atunci am fost nevoiţi să suportăm sintagme ca “noul John Lennon” sau “purtător de cuvânt al generaţiei sale”. Numai şi simpla apropiere a numelor mă face să urlu: în timp ce unul avea în spatele său milioane de conştiinţe care militau pentru o idee, şi a murit pentru că trebuia să moară, celălalt şi-a pus arma în gură, extrem de dezamăgit de succesul avut. Mi se pare doar mie sau aici este o diferenţă? În plus, am să apreciez mereu anii cu marijuana şi sex, decât cei cu masturbare şi Cola, pentru şedinţe prelungite de auto-flagelare.

Nu este singura nenorocire prin care a trebuit să treacă genul ăsta. Însă este cea care i-a dăunat cel mai mult, pentru că până şi azi au rămas urme. Nu cred că rock-ul mai poate beneficia vreodată de o persoană mai toxică decât Cobain. Cei care se gândesc, prin prisma alăturării de mai sus, la Yoko Ono, se înşeală: nenorocita aia ordinară a fost un copil dulce pe lângă individul în discuţie. Ea a distrus un singur om, prin care au murit mii de conştiinţe, Cobain a blocat orice formă de conştiinţă, mai ales de sine. Mă rog, e puţin exagerat, căci la moartea sa nu s-a mai sinucis nimeni. Dintr-o dată s-au trezit.

E un mod de a rămâne în istorie.

Azi ar fi fost ziua de naştere a lui Kurt Cobain. Să-i urăm, fericiţi că am scăpat, un sincer “staţi-ar în gât”.

Despre autor: Cristian China-Birta

Blogger din 2007. Toamna :)) Antreprenor din 2009. Mândru membru al Kooperativa 2.0.

De ce ne place când ne place o operă de artă?

Cam cum ar trebui să arate o librărie?

29 comentarii

  1. luni, 20 februarie 2012, 11:23

    Să reparăm o afirmaţie: nu sunt unul din cei mai mari cunoscători. Doar că am o părere. Sunt sigur că vor fi mulţi care să nu rezoneze cu ea, cum vor fi mulţi care să o aprobe. Altfel, mulţumesc pentru oportunitatea de a scrie într-o republică culturală, mai ales când e chineză :))

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
    • Chinezu
      luni, 20 februarie 2012, 11:28

      @BogDan
      Sefu, ma lasi cu modestia asta? Ca ti se potriveste mai rau decat se potriveste Alvin Lee cu Cobain =))

      Thumb up 0 Thumb down 0

      Răspunde
      • luni, 20 februarie 2012, 11:38

        Aoleu, ce alăturare de nume! :)) Cum pana mea i-ai înghesuit în aceeaşi frază pe Alvin şi Kurt, numai tu ştii :)) Ce ţi-e şi cu cultura asta chineză, globalizantă :)

        Thumb up 0 Thumb down 0

        Răspunde
  2. alex markos
    luni, 20 februarie 2012, 11:39

    Cunoscator ? Omul e un fel de zero cu pretentii, altfel ar avea macar o vaga idee cand a aparut grunge-ul sau cine sunt Soundgarden sau Alice in Chains.
    Cat despre final, one word: pig

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
    • luni, 20 februarie 2012, 11:46

      Vrei să ne întoarcem la anii ’80? Gen, casa de discuri SubPop, cumva? Dragule, până la Nirvana şi Pearl Jam, grunge-ul a fost zero, din punct de vedere al succesului comercial şi awareness-ului, ca să folosesc termeni moderni, de an 2012.
      Altfel, cine sunt Soundgarden şi Alice In Chains ştiu foarte bine, dar poate e cazul să ne dăm seama că aici era vorba de Nirvana şi de ceea ce a pornit de la ei :)

      Thumb up 0 Thumb down 0

      Răspunde
      • luni, 20 februarie 2012, 14:42

        Facelift, august ’90. Nu a fost in nici un caz zero, albumul ala a fost enorm cu cateva luni inainte de aparitia Nevermind. A fost primul album grunge care a vandut peste 1 milion de bucati. Ca dupa aia Nirvana au devenit clar cea mai cunoscuta trupa de gen, asta e alta poveste…

        Thumb up 0 Thumb down 0

        Răspunde
        • luni, 20 februarie 2012, 14:54

          De asta şi discutam. Altfel, în afară de Alice In Chains-ul amintit de tine, în acelaşi an cu Nirvana a ieşit şi „Badmotorfinger”, semnat Soundgarden, că tot vorbea cineva mai sus de respectiva trupă. Album pe care, aşa cum am scris la mine, l-am considerat decent. Mai mult, l-am ascultat fără greţuri, deşi eram departe de a fi unul care să aibă vreo formă de consideraţie pentru gen. Pur şi simplu „a mers”.
          Nirvana a avut şansa de a fi bulgărele care a pornit avalanşa. Despre asta este vorba. Şi, tocmai de aceea, există rândurile astea :)

          Thumb up 0 Thumb down 0

          Răspunde
  3. luni, 20 februarie 2012, 11:41

    […] de găsit aici. Ia şăruiţi, măi! Tweet(function() {var s = document.createElement('SCRIPT'), s1 = […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
  4. luni, 20 februarie 2012, 11:54

    Confirm si eu ca Bogdan stie in materie rock, ceva de speriat! As vrea sa fi ascultat si eu macar 10 % din ce a ascultat el si pot sa zic ca n-am ascultat doar Nirvana ;)

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
    • luni, 20 februarie 2012, 11:59

      Bre, mă faceţi să mă simt prost :) Nu ştiu chiar atât de multe. Uite, pentru materialul ăsta am făcut şi documentare, că n-am cum să le adun pe toate.

      Thumb up 0 Thumb down 0

      Răspunde
      • luni, 20 februarie 2012, 12:02

        Documentare, dar ai stiut unde sa o cauti ;)

        Thumb up 0 Thumb down 0

        Răspunde
        • luni, 20 februarie 2012, 12:06

          E şi greu al naibii, când e vorba de internet. Problema este că sper să se înţeleagă ce vorbesc. Na, unii confundă naşterea genului cu izbucnirea lui, şi astea sunt lucruri diferite. Dacă aveam chef să scriu despre apariţia grunge-ului, nu apăreau cuvintele astea :) Dar să sperăm că se echilibrează situaţia şi ne prindem despre ce vorbim :)

          Thumb up 0 Thumb down 0

          Răspunde
  5. twist
    luni, 20 februarie 2012, 12:38

    Da, frumos, documentat și adevărat – Bravo BogDan.
    @alex markos: bunica ta e țigan?

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
    • luni, 20 februarie 2012, 12:45

      Am făcut ce am putut, mulţumesc :)

      Altfel, hai să iertăm greşelile altora, că nici noi nu suntem fără de pată. Desigur, e neplăcut să discuţi cu un om care a abordat discuţia sub forma asta, dar cred că înainte de a le cere altora ceva, trebuie să oferim noi. Ştii cum este, părerile altora dor, mai ales dacă este vorba de ceva ce atacă propriile noastre păreri. Aici intervine marea problemă: să descoperi capacitatea de a dialoga, şi nu de a jigni. Să sperăm că ea există, de fiecare dată :)

      Thumb up 0 Thumb down 0

      Răspunde
  6. luni, 20 februarie 2012, 14:04

    Aerosmith in ’91? Se pun la socoteala si compilatiile?
    Pump a iesit in ’89, Get a Grip in ’93.
    In ’91, noiembrie, a iesit (nu foarte cu binecuvantarea lor, din cate stiu) doar un fel de compilatie (pe numele ei Pandora’s Box) de „vechituri” si „ciudatenii”/”raritati” din perioada Columbia Records. Care au luat decizia de a lansa la apa compilatia pentru ca era un moment bun, din moment ce lumea incepuse sa auda iar de Aerosmith, trecuti in ograda Geffen de cativa ani.

    PS – Nirvana a insemnat primu’ contact pe care l-au avut urechile mele cu rocku’. Pe la sfarsitu’ lui ’98. Ca ochii mei au avut primu’ contact fix in perioada mentionata de tine, cand eram in clasa intai si unul din colegi avea desenat Metallica (folosind fontul specific, bineinteles) prin nu stiu cate locuri pe penar si pe invelitoarle de carti si caiete :)

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
    • luni, 20 februarie 2012, 14:12

      La „Pandora’s Box” mă refeream, da. Am vorbit de apariţii discografice, am inclus totul.
      De debut, n-am ce spune. Mi-aduc aminte doar cum circula „Nevermind” în liceu, varianta casete poloneze şi ce nebunie se pornise, dintr-o dată. Aveam…mai bine lasă, nu vreau să ştiu câţi ani aveam :))

      Thumb up 0 Thumb down 0

      Răspunde
      • luni, 20 februarie 2012, 14:28

        Pe mine m-ai pierdut aici, habar n-am ce-s alea casete poloneze. Eu m-am trezit direct la CD-uri. :oops:

        Thumb up 0 Thumb down 0

        Răspunde
        • luni, 20 februarie 2012, 14:34

          Casetele poloneze erau echivalentul casetelor „originale”, pe vremuri, imediat după revoluţie, când a sosit boom-ul de muzică. Piaţa Romană era plină de tarabe la care se vindeau casete poloneze. Imaginează-ţi ceva de gen 1 sau 8 Martie, dar zilnic, şi pe bază de muzică :)) În esenţă, casetele erau piraterii, dar cu coperţi color şi numele trupei şi albumului imprimate pe casetă :) O nebunie. Calitatea era superioară lucrurilor care începuseră să circule pe vremea aceea.
          Asta mi-aduce aminte de altceva: mama era disperată că adunasem toate hainele într-un singur dulap, pentru a face loc colecţiei de peste 4.500 de casete. Erau puse alfabetic, în clasicul meu stil de organizare :)) Un singur dulap de haine aveam în cameră, din cele cinci care o decorau :))

          Thumb up 0 Thumb down 0

          Răspunde
  7. marți, 21 februarie 2012, 11:38

    Dementa a facut ca la inceputul anilor 90′ sa se dea cu vopsea peste toate trupele care aduceau macar a grunge (vezi Stone Temple Pilots).

    Pana la urma, nici macar n-a fost vina lui Cobain si a zanganelii lui amorfe (azi imbratisate drept cultura pop). Omul nu si-a dorit vreodata armate de fani. Dar na, grunge-ul vindea, casele de discuri aveau o baza noua de fani. Sa facem grunge, dar :)

    Se mai plange lumea ca n-a sarit nimeni in sus cand s-au reunit Candlebox.

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
    • marți, 21 februarie 2012, 11:44

      Cam aşa a fost, Vlad.
      Cât despre Candlebox, despre ăştia am considerat mereu că nici nu ştiu foarte bine ce vor să cânte. Atâtea influenţe încât mi-e greu să-i trimit pe undeva. Să fie la ei acolo :)

      Thumb up 0 Thumb down 0

      Răspunde
  8. marți, 21 februarie 2012, 11:49

    Erau simpatici cu You si Far Behind, dar n-au prea inteles ca succesul lor s-a datorat mai mult curentului si mai putin muzicii. N-au fost singurii, din pacate.

    Cred ca numai Pearl Jam au ramas in picioare cat de cat dupa scurta domnie a grunge-ului.

    Oricum, parerea fata de Grunge, Nu-Metal si alte cateva subgenuri variaza mult in functie de varsta. La 14-15 ani esti gata sa te lupti cu toti pentru „muzica ta”. La 16-18 le mai dai un play din cand in cand, intr-o plaja de artisti mai mare. Dupa 20 incepi sa-ti pui intrebari serioase…

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
    • marți, 21 februarie 2012, 11:55

      Cam aşa este, Pearl Jam sunt singurii care au rezistat timpului. În rest, cam fiecare subgen aduce întrebări, în cazul unora existând şi răspunsuri. Deocamdată, sunt doar câteva subgenuri care au rezistat, şi alea cu pierderi serioase de imagine şi fani. Restul vin, stau cât stau şi pleacă, iar lumea se-ntoarce la ce era acolo, dintotdeauna. Deh :)

      Thumb up 0 Thumb down 0

      Răspunde
  9. marți, 28 februarie 2012, 21:19

    Sa nu uitam ca prin ’94 (daca tin bine minte), Pink Floyd au poate cel mai TARE concert live care a avut loc vreodata, tare dpdv al spectacolului scenic dar, evident si al muzicii (departe rau de grunge), la Earls Court – PULSE. Deci… s anu-mi spui ca lumea nu mai era interesata de muzica buna si/sau de concertele cu scena pregatita!

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
    • marți, 28 februarie 2012, 21:27

      Citez: „Desigur, cine vrea cu adevărat să se păstreze departe de toaleta muzicală în vogă, se păstrează”. Na, cu o floare nu se face primăvară. Mă rog, nu chiar una singură, dar să nu exagerăm :)

      Thumb up 0 Thumb down 0

      Răspunde
  10. miercuri, 29 februarie 2012, 08:58

    […] Incepusem aseara un articol, pe care l-am lasat in draft, despre evolutia gusturilor mele in materie de muzica, asta pornind de la un articol de pe un blog al lui Chinezu, intitulat Anul care a distrus pentru multa vreme ideea de rock. […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
  11. vs
    sâmbătă, 5 mai 2012, 07:32

    dak ai o problema cu kurt ar trebui sa o tii pt tine .. nu sa scrii prostii ca sa prostesti lumea.nu poti spune despre grunge ca a intoxicat rock-ul….ba din contra i-a incurajat pe oameni sa fie ceeea ce sunt ,a avut un mesaj puternic.ce legatura are john lennon cu povestea asta nu stiu?…clasicii rock-ului erau cu treaba lor kurt ,layne si ceilalati aveau mesajul lor pe care-l transmiteau intr-un mod diferit…oricum rock on!!!

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
    • sâmbătă, 5 mai 2012, 10:16

      Am ezitat să răspund, mai ales că am treabă, dar hai să fac şi asta: treci pe la şcoală, măcar primele clase primare. După aia mai discutăm, dar peste alţi câţiva ani, când ai cultura muzicală necesară. Şi na, vor mai trece unii până când să citeşti totul şi să vezi cam ce legătură are John cu Kurt, că informaţiile zac pe net, dar sunt greu de găsit, văd.
      Merci, oricum, că ai încercat. E un pas.

      Thumb up 0 Thumb down 0

      Răspunde
  12. luni, 21 ianuarie 2013, 13:28

    In enumerarea de trupe, se poate observa un pattern. Spicuim: David Lee Roth, Rod Stewart, White Lion, Yes, Skid Row, Van Halen, Marillion, Cinderella, Europe, Status Quo. Adică glam, metal hair, biebereală, pițiponceala din rock sau cum vrei să-i spui. Muzica rock era în budă de mult iar Nevermind a fost reacția societății la această mizerie. Aspectul ala neîngrijit de care vorbești, a fost reacția la permanentul unora ca Bon Jovi.

    Nirvana a adus femeile in randurile consumatorilor de rock. Dacă până atunci dădeau ochii peste cap și făceau baltă sub ele la vederea frumoasei coafuri a lui Sebastian Bach, de la Nirvana au început să asculte muzică.

    Mi-ar fi plăcut ca Sepultura sau Morbid Angel să facă acest lucru și nu Nirvana care mie-mi place la fel de mult ca broccoli dar asta-i viața :) Înțeleg din „ideea de rock” pe care o sugerezi, că și azi ar fi trebuit ca Final Countdown să fie în topuri.

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
  13. vineri, 1 februarie 2013, 06:47

    […] pe Kurt Cobain un mega-talent, Bogdan îl consideră răspunzător pentru nimic mai puţin decât distrugerea rockului. În timp ce unii spun despre Picasso că este un geniu, eu am nesimţirea să nuanţez şi să […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *