În timp ce citeam ”Șansa” de Mihai Mălaimare, zâmbeam îmi venea în minte șablonul cu ”uite cum lasă autorul garda jos” și ne spune din bucătăria internă, aia personală, dar și din cea a teatrului românesc. Și ce bucătărie… Numai că mi-am dat seama că Mihai, așa cum l-am priceput eu printre rânduri, nu are ce gardă să lase joc. Pentru că el joacă, cel puțin în paginile cărții, fără gardă. Căci, îmi pare, e genul de jucător pe scena vieții pentru care singura măsură de apărare onorabilă și cu care se poate trăi fără regrete este atacul permanent la ceea ce numim lucrurile lăsate așa cum sunt. Care lucruri, în timp, tind să devină trecutul care ne condiționează viitorul. Iar cu asta este greu de trăit în prezent.

Mă rog, unii dintre noi nu acceptă să trăiască altfel și de aceea viața lor, privită din afară, pare un șir continuu de impetuozități, de agitații permanente, de încercări și erori rezultate în urma încercărilor. Dar e singurul mod de viață pe care îl considerăm viață :)

Există două lumi în ”Șansa”. Lumea teatrului, unde întâlnim personaje în fața cărora îți ții respirația și vedem întâmplări care te fac să te gândești serios, mai apoi, la diferența dintre actorul care trăiește în lumea reală și omul care trăiește pe scena vieții. Și lumea lui Mălaimare, care își caută permanent locul în lumea cea mare. Și când și-l găsește caută să-l facă mai bun, mai frumos. Influențând, prin asta, și lumea mare.

Singurele părți din carte cu care nu am relaționat la fel de bine sunt cele în care autorul a simțit nevoia să vorbească despre mizeria politicii. Nu mi-au plăcut, dar am înțeles de ce a făcut-o, pentru că a cunoscut și cunoaște lumea asta murdară și știe că, vrem nu vrem, ne conduce și decide, de multe ori, în locul nostru. Numai că, zău, așa aș fi vrut să nu mă încrunt citind despre ea imediat după ce am citit niște pagini care m-au trimis într-o stare de aia de bine… :)

Recomand cartea celor care vor să citească o scriitură directă și pentru care rândurile gen jurnal spun multe.