Tot aud că presa moare. Din 2007, când m-am aucat eu de blogging, tot moare. Nici moartea nu mai ce-a fost, bag seamă. Căci ea, moartea, era pe vremurile bune ceva subit, adică pac, ţac, pa şi pu. Nu un proces care se întinde pe nişte ani buni şi care nu prea vede luminiţa de la capătul  tunelului cum ar veni. Zici că eşti în filmul cu Stan şi Brand când cei doi tot salutau că tot pleacă, dar nu mai plecau.

Aţi putea argumenta că, e drept, presa nu moare, dar e pe moarte. Posibil, dar şi asta cu „e pe moarte” e ca o boală gravă, de care te cureţi repede. Teoretic. Dar atunci când boala asta ţine de nişte ani buni şi când bolnavul – recte presa – nu numai că nu zace la pat, ci se strofoacă din toate ligamentele pe care le are în dotare să se zbenghuie cât mai virgonţ pe hotarele publicisticii, apoi ce fel de boală este asta, ruga-v-aş să-mi spuneţi? În plus, dacă îmi permiteţi o plezneală filosofală, e ca în aia cu murim trăind sau trăim murind?

Bun, ca să nu o mai lungesc: nu cred nici un milimetru în moartea presei. Şi o zic făţiş: presa nu o să moară niciodată. De murit, moare altceva: modul în care se face presa.

Hai să mergem pe caz concret, ştiţi că aşa îmi place. Şi să luăm Revista Biz. Din două motive: 1. Tocmai ce au împlinit 15 ani de existenţă, ceea ce este în sine fabulos! 2. Mi-s tare dragi (a se citi inclusiv „îi şi ştiu bine„) :) Şi plecând de la ce ştiu eu că fac simpaticii de la Revista Biz vă dau mai jos 5 motive pentru care cred eu că presa aia care e făcută aşa cum trebuie, la pachet cu modernitatea #cumarveni, nu o să moară niciodată. Sau, dacă vreţi, sunt 5 „ceva”-uri despre cum văd eu o presă citibilă, ca să nu zic pupabilă cu feng shuiul meu. O să mă adresez unui jurnalist fictiv. Cum sunt mulţi alţii, de altfel #aroganţă.

1. Coboară din cele înalte ceruri jurnalistice în care te-ai cocoţat în toţi anii când te dădeai mare jurnalist şi încearcă să vorbeşti omeneşte. Jur pe roşu că faptul că ţi-ai pus „jurnalist” pe o carte de vizită nu presupune că ai două perechi, dacă înţelegi ce vreau să zic. Nu înseamnă nici măcar că eşti mai talentat, mai pe fază sau mai cum vrei tu decât multe alte mii de truditori într-ale scrisului. Nu înseamnă, în esenţă, mai nimic faptul că eşti jurnalist dacă nu eşti om. Căci atunci când eşti om şi dialoghezi, nu doar pogori înţelepciunea ta asupra pulimii, rămânând surd la ce ţi se răspunde, ehe, eşti cât de cât pe drumul cel bun. Revista Biz a făcut partea cu dialogul şi, mai ales, cu ascultatul la modul impecabil.

2. Fă pasul înspre mine, ieşi din rând. Tradus în limbaj de peluză (unde ştiţi că îmi place să stau), dacă vrei să pierd câteva secunde din viaţa mea uitându-mă la tine, fă minimul gest de respect (ca să nu zic de business, că intrăm în alte alea) şi arată-te interes de interesul meu, ca să zic aşa. Vremurile când ţie, ca jurnalist, ţi se cuvenea (pe nişte legi bizare nescrise şi necitite, de fapt) ca noi, ceilalţi, să îţi sorbim nectarul informaţional doar pentru că existai sunt la loc de verdeaţă şi, în anumite cazuri, la loc de cinstită memorie. Pe scurt, faci un pas către mine, s-ar putea să încep să mă gândesc dacă ar trebui să mă gândesc să încep să fac un pas către tine. Iar asta, stimabile, în vremurile astea social mediaeşti în care trăim, este un obiectiv de-a dreptul măreţ pentru mulţi presari. Dar nu pentru cei de la Revista Biz, care au făcut nu doar un pas înspre mine, cititorul, ci un galop de-a dreptul.

3. Înţelege că există fabuloase şanse ca în lumea asta să existe cineva mai deştept decât tine. Iar ăla mai deştept este de multe ori – ŞOC şi GROAZĂ – chiar cititorul tău, ăla de încerci tu să îl atragi înspre tine. Cam cum să reacţioneze el, cititorul cel deştept şi deja târşâit în exercitarea funcţiunii de cetăţean responsabil al lumii social media, când tu ţii morţiş nu să îi dai o informaţie, ci doar să te arăţi deştept şi atât? Dap, te salută din mers şi se duce la alţii. Need I say că, deşi cei de la Revista Biz sunt super profi (i-am văzut la lucru de aproape şi aproape că m-au speriat…), întreabă mereu pe alţii despre una, despre alta şi chiar ţin cont de părerile lor? Nope, nu mai zic, las-o aşa.

4. Jur pe tastatură că nu eşti singur pe piaţă şi că mai sunt sute, dacă nu mii, care le cam zic cum le zici tu, poate chiar mai bine. Dacă nu ai acel „ceva” care să îmi atragă atenţia, te pup dulcik şi pa şi pu. Când zic „ceva” nu mă refer neapărat la conţinut. Care este important spre foarte important, desigur, dar nu contează de sine stătătoriu. Sunt sigur că sunteţi mulţi care aveţi conţinut genial, dar pe care îl ţineţi în sertar. Cu ce vă ajută asta? Nu am nici cea mai mică idee. Şi nici chef să stau să mă gândesc la asta nu am. „Ceva”-ul despre care zic ţine în special de modul în care împachetezi conţinutul şi de – foarte important – „căruţele” cu care îl transporţi la cititor. Iar la partea asta, stimabililor, Revista Biz a bifat din nou corespunzător.

5. Trăim în dictatura mea, a cititorului. Obişnuieşte-te cu asta. Căci eu, cititorul, sunt un dictator luminat, deschis la minte, care vrea să aibă ce citi, dar nu oricum şi nu orice. Scuza pe care ţi-o găseşti permanent „românul e prost, nu citeşte chestii faine cum scriu eu” este doar pentru a-ţi justifica palida neputinţă de a convinge cititorii (sunt destui, pentru orice nişă şi pentru orice stil) să te prizeze. Şi în timp ce tu te vaiţi alţii se mişcă taletissimo şi – RĂMÂI PROST! – chiar găsesc cititorii ăia despre care tu zici că nu există. Ia vedeţi cum stă Revista Biz la tiraj şi la abonamente ca să înţelegeţi despre ce vorbesc eu acilea.

Ar mai fi de zis nişte lucruri, ştiu. Dar mă opresc aici. Căci mă grăbesc să trimit factura în valoare de 7785746 euro (plus TVA, desigur) celor de la Revista Biz. Căci unii dintre voi aşa veţi înţelege rândurile de mai sus, că e ceva reclamă. Celor care nu intră în această categorie le spun doar atât: respect teribil spiritul, echipa şi produsul Revista Biz. Înţelegeţi ce vreţi din asta. Iar unii ce trebuie.

La mulţi ani, stimabililor Biz-işti, să fiţi iubiţi! :)